10
Jun
06

Aventura Iezer Papusa

Cu siguranta asta este tura din care am invatat cele mai pretioase lectii de cand merg  pe munte. Nu vreau sa fiu teatral, nu vreau sa exagerez, nu vreau sa fac pe marele montagniard sau pe eroul. Situatiile in care am fost pusi aici m-au facut sa imi dau seama de cat de importanta este echipa si de cat de important este sa ai prieteni pe care sa te bazezi. Am mai invatat si ca orgoliul este bun, dar cu masura.

Ce sa fie, ce sa fie……pai hai sa fie Iezer. Tot nu reusisem sa ajungem la refugiu in Aprilie ( vezi tura aici  https://danchitila.wordpress.com/2006/04/22/prima-intalnire-cu-iezer-papusa_aprilie-2006/ ) asa ca am zis sa mai acordam o sansa acestui munte care a fost morocanos prima oara.

Echipa: Floricel si sora lui, Loredana. Traseul propus: cabana Voina- Vacarea- Crucea Ateneului- refugiul Iezer.

Am reusit sa plecam de vineri seara. Floricel a imprumutat masina Fratelui cel mare, aka Cristi, asa ca pe la ora 19 zburdam catre Campulung  intr-o Toyota nervoasa rau. Prin Leresti avem parte de o sedinta de masaj oferita de gropile care SUNT INCERCUITE CU CRETA!!!! Nu am mai vazut asa ceva, trebuie sa recunosc. Intr-adevar, este o solutie ieftina. De ce sa astupi gropile cand e mai simplu sa le incercuiesti pentru ca soferii sa le ocoleasca?

Si cum o nenorocire nu vine niciodata singura, a inceput sa ploua torential asa ca in scurt timp gropile s-au umplut cu apa..Acum sa te tii! Ah, daca masina lui Cristi s-ar putea transforma in salupa, ce bine ar fi🙂.

Pana la urma, catinel- catinel, am ajuns si noi la Voina. Am ajuns pe la ora 11, obositi si cam iritati din cauza drumului. Acum inteleg de ce ne luase noua taximetristul in urma cu 2 luni atatia bani ca sa ne ia de aici.

Ideea de a pune cortul a fost respinsa foarte repede. Ploua, eram obositi, asa ca ne-am calcat pe inima si am luat o camera la cabana.

La Voina….atmosfera de petrecere! Nu stiu ce se sarbatorea dar cert este ca era plin de pusti iar astia nu aveau de gand sa se culce devreme. Am mai plecat noi la munte dupa o noapte nedormita asa ca stiu cum e. Groaznic, mai ales daca ai de facut un traseu lung.

Ne-am ocupat camera si apoi ne-am preparat o supa la primus. A mers la fix! Dupa aceea am intins harta pe pat si am studiat traseul pe care il aveam de parcurs a doua zi. Drumul pana la refugiu ar trebui sa dureze cam 6 ore. Ramane de vazut..

Pe la ora 12 m-am bagat in sacul de dormit, cu capul plin de vise care mai de care mai temerare.

A doua zi ne-am trezit pe la 7:30, am luat un mic dejun rapid si am plecat pe traseu. Vremea era excelenta si nimic nu parea sa anunte vreo schimbare.

Am urcat pe Vacarea, prin niste noroaie cat casa. In scurt timp aveam talpile inalte de cativa metri🙂.

Drumul prin padure a fost, ca si prima data cand am venit aici, destul de obositor mai ales ca aveam casa in spate. Carasem rucsacul de 80 l si il burdusisem cu provizii pentru o luna!

Prin padure…urme de civilizatie…

Imaginea asta imi aduce aminte de zona LA TABLE din Piatra Craiului. Trist dar adevarat…

Mergem mai departe si in curand iesim din padure. Ne apropiem cu pasi repezi de stana Vacarea iar pe mine ma napadesc amintirile, cu toate ca nu au trecut decat doua luni de la prima tura pe aici. Cata zapada era si cat ne-am chinuit ca sa urcam…Inca nu-mi vine sa cred. Poate de data asta avem mai mult noroc si ajungem la refugiu.

Schimbarea la fata a Iezerului- part one

Cu o zi inainte, cand facusem bagajele, ne sfatuisem in privinta hainelor pe care sa le luam cu noi. Floricel pleda pentru haine mai subtiri si putine pentru ca, zicea el, este Iunie si este cald. Nu are rost sa caram prea multe bulendre.

Eu, patit fiind, am zis ca sub nici o forma nu plec fara manusi, caciula si haine mai groase. Mai auzisem de la altii ca in mijlocul verii a nins ca in povesti, asa ca nu vroiam sa fiu luat pe nepregatite.

Timpul se scurge, noi inaintam iar acum incep sa recunosc zona in care ne-am oprit in urma cu doua luni cu Nicu si Mihaela. Acum avem vizibilitate destul de buna asa ca pot sa  imi dau seama cam pe unde ar trebui sa fie refugiul. Oricum, in situatia in care eram atunci nu avea nici un rost sa incercam sa mergem mai departe; ne-am fi ratacit si ne-ar fi prins noaptea pe coclauri.

Facem o mica pauza pentru a manca ceva si pentru a pune niste toale mai groase pe noi; ma rog, cine are…:)

Schimbarea la fata a Iezerului- part two

A inceput sa bata vantul si a adus cu el si ploicica. Fratii au pus pe ei pelerinele, eu am pus geaca si caciula. Frigul incepuse sa fie destul de patrunzator, noroc ca eram in continua miscare.

Traseul pe care mergem nu mi se pare deloc dificil. Mergem ca pe platoul Bucegilor, cu marcaje la tot pasul. Nu stiu ce o fi mai incolo, dar deocamdata mi se pare ca ne miscam bine.

Pe masura ce castigam altitudine se face tot mai frig. Hotaram sa evitam pauzele lungi si dese, cheia marilor succese.

Ma uit la norii care sunt din ce in ce mai suparati si incep sa cred ca vremea nu va tine cu noi; cel putin nu azi. Ploaia se inteteste si se transforma intr-o lapovita nesuferita. Imi inchid bine haina, pun si manusile. Fratii au pus pe ei cam toate hainele din rucsac🙂.

Cu toate ca am citit despre traseul pe care suntem acum, imi este destul de greu sa ma orientez in spatiu. S-a lasat ceata iar marcajele nu prea se mai vad. Ne ghidam dupa niste momai pe care le intalnim destul de des.

Si acum …schimbarea la fata a Iezerului- part three

Stiti vorba aia? O belea nu vine niciodata singura? Despre asta e vorba..

Ei bine, grindina asta ne-a batut cam jumatate de ora! Cred ca era pentru prima oara cand pateam asa ceva la munte.

Ne-am oprit un pic si ne-am uitat unii la altii, intrebandu-ne ce de ce i-a casunat muntelui pe noi si ne-a trimis asemenea vreme. Probabil ca daca ar fi fost soare si cald ne-am fi plictisit. Asa e mai antrenant.

Daca pana acum ceata nu ne-a dat prea mari batai de cap, permitandu-ne sa ne orientam cat de cat, de acum incolo lucrurile au luat o alta turnura. Ceata devine din ce  in ce mai laptoasa, astfel ca in curand bajbaim bine de tot.

Muntele este hotarat sa ne puna la incercare. Pentru ca deja aveam dubii serioase in privinta traseului il intreb pe Floricel daca nu ar fi bine sa stam pe loc si unul din noi sa mearga un pic in fata ca sa vada pe unde merge drumul. Nu are rost sa bajbaim toti trei, mai bine sa mearga un cercetas ca sa vada cum stau lucrurile.

Hotaram sa facem cu schimbul iar eu plec primul. Merg vreo 5-10 minute cu speranta ca voi vedea refugiul undeva intr-o vale. Parca urmaresc o naluca, exact asa ma simt. Cu cat imi doresc mai tare sa il vad, cu atat mai departe imi pare.

Valatucii de ceata mai lasa din cand in cand loc unei ferestre prin care razbate lumina palida a soarelui.

In cele din urma dibuiesc drumul pe care trebuie sa mergem asa ca ii chem si pe ceilalti. Nu dupa multa vreme observam undeva in vale …REFUGIUL IEZER! Uraaaaaaaaaaaaaaa!!!!

Imi vine sa urlu de bucurie dar totusi reusesc sa ma stapanesc; nu ca as deranja pe cineva in pustiul asta…

Vremea rea continua sa ne insoteasca dar acum nu mai conteaza. Parca am capatat aripi si vreau sa zbor cat mai repede la refugiu.

De aici de sus se vede foarte frumos. In vale se observa si lacul, care are o culoare foarte inchisa.

Mergand pe creasta dam si de Crucea Ateneului, sau Crucea Academiei, asa cum ii zice Floricel in zeflemea.

In fine, a incetat si lapovita asa ca acum putem sa admiram mai bine splendoarea din vale.

Calatorului ii sade bine cu drumul, zice o vorba din batrani, dar ii sade bine si cu nitica mancare in stomac. Ati ghicit, facem pauza de masa. Si unde poate fi mai bine decat pe varf de munte?

Era pentru prima data cand optam pentru lipie in loc de paine. S-a dovedit a fi o alegere foarte buna pentru ca lipia nu ocupa mult loc, nu se sfarama si este usor de carat.

Am zabovit cam jumatate de ora iar apoi am hotarat sa ne mai plimbam pe sus. Era destul de devreme, in jur de ora 14, si nu avea rost sa coboram inca la refugiu.

Ne-am plimbat prin ceata cam doua ore. Vantul nu prea mai batea iar grindina era doar o amintire. Era o liniste deplina..

Floricel imi spune ca bolovanii astia mari de aici seamana cu ceea ce se vede in Retezat. Numai ca acolo sunt mult mai mari si mai numerosi. Nu am fost in Retezat, dar e pe lista mea de ,,to do” 🙂.

De pe creasta…

Initial am vrut sa coboram la refugiu pe un drum care ni s-a parut mai accesibil insa am renuntat dupa cateva minute; mai jos devenea foarte abrupt. Am ales sa ne intoarcem pe la Crucea Ateneului. Aici ne-am intalnit cu doi baieti de la Salvamont care ne-au ajutat cu bagajele.

Iar incepuse lapovita. Of, tare capricios e muntele asta..

Vedere din usa refugiului.

Aici mai erau cativa baieti foarte de treaba, dupa cum aveam sa observam. Liderul lor parea sa fie un tip pe care il cheama Manolo.

Manolo este o persoana cu un extraordinar simt al umorului; spunea bancuri non-stop. Nu mai tin minte cand rasesem atat de mult.

Baietii ne-au intrebat daca avem ceva supa la plic sau ceai. Am scos supa din rucsac iar Manolo s-a oferit sa o pregateasca.

Mai jos…..supa alfabet, echipa salvamont si noi.

In refugiu sunt 3 camere: sala de mese( aici este soba asa ca se poate face focul), camera salvamontului( de regula este inchisa), camera in care se doarme. Camera de dormit arata foarte bine: are  multe locuri de dormit si …..SALTELE( da, este adevarat).

Camera in care am dormit.

Ne-am ales niste locuri de sus si ne-am intins acolo sacii de dormit.

Am mai stat cu baietii la povesti pana pe la ora 21, cand ni s-a facut somn. Facusem si foc in soba..

Am sunat-o si pe Mihaela ca sa o asigur ca sunt bine. Ea era in Bulgaria si murea de cald iar eu eram in mijlocul muntilor, si ma bucuram de cateva grade peste zero.

Manolo povestea ca au dormit intr-o iarna aici si era atat de frig in camera incat aveau turturi deasupra capului. Brrr….

Eu m-am trezit pe la 7 si m-am dus afara ca sa fac niste poze. Prin geamul refugiului se vedea oleaca de soare.

Vremea era…..SUPERBA! Muntii pareau un tort imens pudrat cu zahar iar albastrul cerului facea toti banii. Am mers pana la lac si am constatat ca era bocna. Si era luna Iunie..

Pe la 8 s-au trezit si Floricel si Loredana. Am luat micul dejun impreuna cu baietii de la Salvamont si am discutat despre traseul pe care aveam sa ne intoarcem la Voina. Nu vroiam sa ne intoarcem tot pe Vacarea. Citisem despre Varful Rosu si creasta Batrana si vroiam sa le bifam.

Baietii ne-au spus sa iesim in creasta si de acolo sa tinem marcajul banda rosie pana cand dam de alt indicator care arata spre Voina.

Ca sa ajungem in creasta am urcat prin spatele refugiului, catarandu-ne pe bolovani mai ceva decat caprele negre. In scurt timp am fost sus.

Valea cu refugiul. Vedere de sus

I-am dat Loredanei manusile si caciula pentru ca i s-a facut frig. La refugiu nu se simtea, insa aici sus a inceput sa bata vantul. In spate, inspre Iezerul mare se vad niste nori amenintatori; sper sa nu aiba treaba cu noi..

Iezerul mare in toata splendoarea lui

Traversam niste portiuni un pic mai expuse, avand grija sa lasam distanta mai mare intre noi. Pe alocuri aluneca asa ca trebuie mers cu mare atentie.

 

Floricele, nu mai arata cu degetul pentru ca nu e frumos..:)

Iezerul mare si cu moi..

Loredana

Pana acum suntem in grafic. Ne miscam destul de bine, fara pauze( exceptandu-le pe cele de fotografie). Marcajul se vede din cand in cand pe pietre. Drumul este evident totusi; se urmareste linia crestei si cam asta este.

Nu pot sa nu fotografiez Iezerul. Mi se pare atat de fotogenic🙂

Cam asa se merge pe creasta..

Si tocmai cand stateam linistit si ma gandeam ca vremea tine cu noi…muntele mi-a aratat ca ma insel.

Norii care se vedeau spre Iezer ne-au ajuns din urma.

Pe Varful Rosu

Cand am ajuns pe Varful Rosu era ora 13. Aici am stat cam 15 min, am mancat niste stafide si am baut un pic de ceai cald.

Teoretic, timp ca sa ajungem la Voina aveam berechet. Se intuneca pe la 21:00 deci mai aveam cateva ore bune in fata. Ingrijorator era faptul ca vremea se strica( acum nu mai aveam nici un dubiu) si asta putea sa ne incetineasca destul de mult; dupa grindina si lapovita din ziua precedenta cine stie ce ne mai astepta..

Ne-am imbracat mai gros pentru ca deja nu mai mergea sa stam in polar. In scurt timp a inceput un soi de lapovita enervanta.

Aici sus, zapada era maricica; la un moment dat intrasem pana la genunchi. Marsul asta ne-a cam scos din pepeni asa ca dupa vreo ora ne-am oprit ca sa ne mai tragem sufletul.

Mai era si alta problema. In fata nu se mai vedeau marcaje iar ceata era destul de groasa. Creasta pe care mergeam parea sa se continue dar cine stia cat mai aveam de mers..

De parca asta nu era de ajuns cei doi frati au inceput sa se ciondaneasca. Unul propunea sa o luam pe o scurtatura iar celalalt sustinea ideea continuarii traseului pe marcajul care era din ce in ce mai rar.

Am incercat sa fiu impartial pentru ca nu imi place sa ma amestec in treaba altora. In sinea mea sustineam ideea scurtaturii asa ca atunci cand s-a pus problema sa luam o decizie, nu am mai ezitat.

Undeva in dreapta noastra se vedea o vale iar jos se observa( cel putin asa ni s-a parut noua de acolo, de sus) un parau. Ideea era sa coboram din creasta si sa urmam paraul care ( credeam noi) duce la cabana Voina.

Acestea fiind zise am inceput coborarea in vale. Pe masura ce coboram imi dadeam seama ca terenul era mai abrupt decat parea. Aveam in spate si cortul asa ca mai adaugasem inca vreo 3 kg la ditamai rucsacul. Iarba era acoperita de o pojghita subtire de gheata; nu prea ma incanta nici ce vedeam mai jos: gramezi de ditamai bolovanii..nu era prea placut daca alunecam pe ei.

Cobor cu atentie. Ma tot uit dupa copaci, copacei, jnepenis..orice de care as putea sa ma agat, dar degeaba. Floricel este primul, eu il secondez iar ultima vine Loredana. Cobor cu fata la pantele inierbate( caci stanca nu am). Acum vine momentul care imi staruie in minte si azi.

Am alunecat pe iarba  inghetata si am simtit cum ma duc la vale; nu mai aveam nimic sub picioare asa ca pentru prima data de cand ma stiu am strigat AJUTOR!! Am mai povestit si altora intamplarea iar reactia mea a starnit zambete rautacioase  si remarci de genul: esti tu fricos!

Va asigur insa ca senzatia de a nu avea pamant sub picioare combinata cu alunecatul la vale fie si pentru cativa metri, iti ofera o alta perspectiva asupra lucrurilor.

Norocul meu s-a numit Floricel. El era mai jos si a reusit sa ma prinda de glezne pentru ca eu nu ma mai opream; alunecam ca pe tobogan. Cred ca in momentul ala am jurat ca nu mai merg in vecii vecilor pe munte; stau acasa, cuminte, si ma uit la filme de desene animate.

Loredana a vazut toata scena si bineinteles ca s-a speriat. Fratele ei insa a sfatuit-o sa coboare incet si sa fie atenta pe unde pune picioarele.

Din fericire pentru noi partea cu iarba s-a terminat in curand asa ca am ajuns la aglomerarea de bolovani de care spuneam mai sus.

Am mers si aici cu bagare de seama ca doar o patisem mai sus si nu vroiam sa repetam situatia.

Dupa ceva timp am ajuns in firul vaii, intr-o poiana. Aici am constatat ca aveam bocancii fleasca.  Cred ca asta avea sa fie ultimul lor drum prin munti.

Aici am gasit, spre mirarea noastra, un stalp indicator pe care erau doua trasee spre Voina. Daca imi aduc bine aminte noi am urmat marcaj punct rosu, care ne cobora prin padure; timp de mers pana la Voina aprox 3 h. Era ora 17.

Am mers pe marcaj vreo 20 minute si la un moment dat am ajuns la un parau. De aici am pierdut semnele. Nu mai vedeam nimic iar paraul nu aveam cum sa il trecem.

Padurea prin care coborasem era plina de copaci putreziti; Terenul era abrupt iar noi incercam sa ne tinem de trunchiuri insa plecam cu ele la vale. Nu am mai vazut asa ceva pana acum..

Dezamagiti ca nu gasisem nimic am hotarat sa ne intoarcem in poiana unde gasisem indicatorul. Undeva mai departe, in poiana, era o stana parasita. Loredana era destul de speriata si nu prea mai credea in faptul ca vom gasi drumul spre Voina. Cel putin nu duminica. Ea a propus sa dormim in stana si sa vedem a doua zi ce e de facut.

Bineinteles ca Floricel si cu mine nu am fost de acord; cel mai bine era sa incercam sa gasim drumul, chiar daca aveam sa ajungem pe bezna la cabana. Aveam lampase  asa ca trebuia sa ne descurcam…cumva.

Ne-am invartit prin jurul poienitei si la un moment dat Floricel a gasit un semn pe o piatra. Sa-i dea Dumnezeu sanatate! Am urmarit semnul si in curand am dat si de altele. Cam rare, ce-i drept, dar mai foloseam si intuitia.

Tot balaurind asa, a trecut timpul si s-a facut ora 20. Cu toate ca eram foarte obosit incercam sa gandesc pozitiv si sa nu ma las cuprins de ganduri pesimiste. Ma gandeam ca nu se poate sa fim chiar atat de ghinionisti; am mai fost in situatii dificile si alta data si cu toate astea am iesit la liman.

Floricel imi intrerupe sirul gandurilor si ma anunta ca ne apropiem de un parau. Off, sa fie acelasi parau pe care nu am putut sa il trecem? Partea buna este ca pe malul celalalt am senzatia ca vad un marcaj pe trunchiul unui copac.

Solutia? Trecem paraul involburat cu ajutorul unei punti. De unde punte? Cautam niste copaci cazuti prin jur, pentru ca sunt destui, si incercam sa facem o inginerie. Se pare ca apele au rupt malurile pe aici; este plin de trunchiuri doborate la pamant.

Dupa ceva truda reusim sa punem planul in aplicare si trecem apa. Mai departe prin padure am mai gasit cateva marcaje pe care le-am urmarit cu maaaaaare atentie.

S- facut ora 21:30…mergeam de 12 h, timp socotit de cand am plecat de la refugiu. Si iata ca se vede luminita de la capatul tunelului!!

Trecem pe langa ceea ce pare a fi o cabana parasita( aveam sa aflu ca era fosta cabana Batrana) si am senzatia ca ne apropiem de civilizatie. Iarasi trebuie sa trecem pe malul celalalt asa ca ne pregatim. De data asta nu mai e nevoie sa facem inginerii; este un bustean pus pe post de punte.

Trece Floricel, trece Loredana..Eu sunt mai putin norocos. Cum nu stau foarte bine la capitolul echilibru am cazut in apa rece ca gheata. Eram in apa pana la mijloc. Noroc ca nu mi-am prins piciorul intre bolovani. Oricum , m-am ales cu cateva vanatai si cu hainele fleasca.

Si cu toate ca eram ud bine( si nu din cauza emotiilor, cu toate ca asa ati fi tentati sa credeti) nu imi mai pasa. Important era ca dadusem de urme de civilizatie.

La Voina am ajuns la ora 22:30, epuizati. Noroc ca am avut haine de schimb la masina fiindca altfel  nu stiu cum ma descurcam.

Am plecat de la Voina pe la 23:30 si am ajuns acasa pe la 3 dimineata.

Aventura din Iezer, cu balaceala cu tot, m-a costat cateva zile de mijloc intelepenit si mers aplecat.

Spuneam la inceputul articolului de prieteni..Ei bine, Floricel a fost de un real ajutor si sunt constient ca fara el probabil nu as mai fi ajuns acasa. Conteaza foarte mult sa stii ca te poti baza pe coechipieri.

Daca nu stii cu cine pleci la drum,mai bine stai acasa.

Nici pana in ziua de azi nu am aflat pe unde ne-am ratacit, de fapt. Eu cred ca am fost pe valea Batrana, dar este foarte posibil sa ma insel. Daca stie cineva, pornind de la ceea ce am scris aici, este invitat sa ma lumineze🙂.

La revedere, Iezer! Pe data viitoare!


8 Responses to “Aventura Iezer Papusa”


  1. 1 Ana
    December 8, 2010 at 9:59 am

    Foarte frumos, Dan. Mi s-a facut dor de munte, dor de prieteni pe care nu i-am mai vazut de mult, dor de aventura…dor de zapada in iunie…

  2. December 8, 2010 at 10:50 am

    Ati avut ceva peripetii.
    Daca le citesti nu par cine stie ce, dar cand le traiesti parca sunt mai importante.
    Bine ca a iesit totul cu bine si ca nu s-a intamplat nimic grav.

  3. 4 iulian-dan pantea
    January 19, 2011 at 11:57 am

    stiu eu de unde ati ratacit drumul, iti spun in particular ca imi trebuie harta. oricum, frumoasa aventura pt cei care o citesc.

  4. January 19, 2011 at 2:46 pm

    Foarte frumosi acesti munti (fotogenici, intr-adevar) – i-am notat in lista mea pt mai tarziu. De aventura nu mai zic (oricum, o calatorie fara peripetii cred ca e mai putin memorabila😀 ).

  5. 8 mugur
    April 11, 2011 at 4:20 pm

    Salut Dan, zilele acestea am descoperit cu placere blogul tau.
    In fotografia cu comentariul “Pe Iezerul Mic” sunteti de fapt pe varful Rosu (vezi acelasi stalp indicator si in jurnalul http://www.carpati.org/jurnal/iezer-papusa_integrala_de_iarna_a_crestei_principale/2263/)
    Referitor la retragerea din creasta, e foarte probabil ca ati coborat pe valea Piscanu. Daca e asa, la circa 150 m diferenta de nivel sub creasta ati intalnit o mica stana. Apoi apare un stalp indicator, se traverseaza o poiana si urmeaza (pastrand directia) o padure din ce in ce mai abrupta, ce are in stanga un fir de apa vijelios. Traseul corect este ocolirea padurii prin dreapta, apoi revenirea in firul vaii dupa ce acesta scapa din saritori. Urmeaza 2-3 km pe un drum forestier cu podurile rupte de ape, pana la ruinele cabanei Batrana. Daca recunosti in descrierea mea traseul urmat de voi, sa stii ca si altii au avut peripetii pe acolo …


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 23 other followers

June 2006
M T W T F S S
« Apr   Aug »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Vizitatori

  • 150,837 vizite

Mai umblu si pe aici

Pentru ca imi pasa

Hai-hui pe

Recomand espadrilele de catarat

Cumpar echipament de la

Galeria de pe Flickr

DSCF3500

More Photos
Free counters!

%d bloggers like this: