Iezer Papusa era un masiv pe care il ochisem de ceva vreme. Nu trebuia sa strabat jumatate de tara ca sa ajung acolo, asa ca ma gandeam sa dau o raita prin zona.
Muntii Iezer adapostesc un lac foarte frumos, dupa cum vazusem din poze. Lacul este situat intr-o vale, la cateva minute de refugiul Iezer.
Cum nu gasisem weekenduri libere ca sa ne uschim de acasa, am asteptat sa vina sarbatorile de Paste si zilele libere aferente. Aveam la dispozitie 4 zile!
Am vorbit cu Mihaela si cu Nicu despre acest plan, au fost de acord, asa ca in scurt timp ne aflam in microbuzul care ne ducea spre Campulung Muscel.
Ideea era sa ajungem la cabana Voina iar de aici sa urcam pe Vacarea. Mai departe drumul ne-ar fi dus pana la refugiul in care aveam de gand sa inoptam. Apoi vedem noi ce facem!
In Campulung am ajuns pe la ora 22. Ne spusese cineva ca aici ar fi bine sa cautam un taxi care sa ne duca direct la Voina. Am gasit( cu greu) pe cineva dispus sa ne duca acolo. De ce greu? Pentru ca am descoperit ca drumul pana acolo era ca dupa razboi asa ca mai nimeni nu se incumeta.
In fine, taxiul ne-a costat 30 ron dar ne-a dus pana la cabana. Multumim, nenea taxicoman!
Si iata-ne ajunsi la cabana Voina…Aici intrebam de locuri de cazare si aflam ca au o camera pentru 3 calatori osteniti.
Am luat cina in camera apoi am facut planul pentru a doua zi. Urmatoarea miscare…bagatul in patut si somn pana dimineata.
Vroiam ca a doua zi sa plecam cat mai devreme asa ca ne-am trezit pe la 6:30. Ne-am strans bagajele, am mers afara ca sa vedem cum arata vremea, apoi am mers al receptie ca sa ne luam buletinele. Aici insa…surpriza! Nu era nimeni la receptie si cu toate ca am facut zgomot aproape 1 ora nu a venit nimeni ca sa ne dea actele. Pe la ora 8 a aparut( in fine) cineva, cu ochii cam carpiti de somn, si vizibil deranjat ne-a dat buletinele.
Depasind momentul, am iesit in fata cabanei si am cautat marcajul catre Vacarea.
Asadar am plecat pe banda rosie, prin spatele cabanei, pe o portiune un pic solicitanta dar numai buna ca sa ne dezmorteasca. Nu erau urme de zapada pe aici insa in departare, pe munte, se vedea destula.
Am mers destul de mult si nu ne-am intalnit cu absolut nimeni. Cred ca toata lumea statea la cabana si se bucura de sfintele sarbatori de Paste.
Prin padure razbesc razele soarelui asa ca in scurt timp ne incalzim bine de tot.
Nicu are cel mai greu bagaj, sau cel putin asa mi se pare mie. Il aud bombanind dar nu ma ingrijorez prea tare si imi zic: Asta e Nicu, pana nu bodoganeste nu se simte bine :).
Facem un scurt popas ca sa ne bucuram de linistea din padure si sa respiram aerul curat. Pentru Nicu este un prilej ca sa infulece din mancarea pe care o cara.
Dupa acest popas ne asternem iar la drum si dupa vreo jumatate de ora de mers( jumatate de ora in care mai si gresim drumul pentru ca au fost taiati copacii cu marcaje) incepem sa vedem zapada. Nu este multa si se vede ca este topita.
Un pic mai incolo vedem si niste branduse pe care nu pierdem ocazia de a le fotografia. Zapada isi face simtita prezenta din ce in ce mai mult. Nicu si Mihaela imi arata nivelul..
Urmeaza un urcus pe care il apreciez ca fiind foarte usor. Ceea ce nu am luat in calcul a fost zapada in care ma afundam din ce in ce mai tare. Este o zapada uda si grea, cum se spune. Iti intra piciorul in ea si te chinui o gramada sa-l scoti pentru ca zapada se solidifica foarte repede. Pana la urma urcusul s-a dovedit a fi un chin; si asta nu era decat inceputul, dupa cum aveam sa aflam..
Incet- incet, mai stand, mai glumind, mai mergand, ne apropiem de stana din Vacarea. Vremea s-a schimbat si din pacate nu in bine. In zare se vad niste nori grosi, amenintatori. S-a cam lasat frigul asa ca am hotarat sa ne oprim ca sa punem la loc hainele pe care le lepadasem cu putin timp in urma.
Incep sa apara primele semne de intrebare in cadrul grupului. Ce facem? Mai mergem, ne intoarcem la Voina si incercam sa urcam a doua zi?
Pana la urma ajungem la concluzia ca nu are rost sa ne intoarcem ci mai bine mergem mai departe si ne orientam pe parcurs.
Vremea insa nu da semne ca vrea sa ne imprietenim. Un alt lucru care ma ingrijoreaza( pe mine, cel putin) este zapada asta grea si care este din ce in ce mai mare. Inaintez din ce in ce mai greu si vad ca nici ceilalti nu o duc mai bine.
Nicu stiu ca este rezistent la oboseala asa ca temerile mele se indreapta mai mult catre Mihaela. Stiu ca nu ii place sa umble in zapada mare iar asta cu care ne luptam noi te oboseste repede.
Incepe sa bata vantul asa ca punem si caciulile. Coalc peste pupaza, apare si ceata. Minunat!
Am plecat de ceva vreme de la stana si deja incep sa am dubii serioase in privinta continuarii traseului. Stalpii de marcaj se vad din ce in ce mai greu, Mihaela da semne evidente de oboseala iar Nicu bombane ceva in barba. Incerc sa ii incurajez si le spun ca daca in jumatate de ora situatia nu se imbunatateste ne oprim si punem cortul. Nicu este de acord cu mine. Dealtfel, in conditiile date nu prea vad alta solutie.
Ceata este din ce in ce mai deasa asa ca nu as vrea sa riscam si sa ne pierdem la coborare. Avem cort asa ca mai bine il folosim.
A inceput sa si ploua asa ca e limpede: punem cortul. Mihaela nu este foarte incantata dar pana la urma, la gandul ca va bea un ceai cald , accepta ideea.
E a doua oara cand pun cortul pe ploaie( ironia sortii, tot cu Nicu) dar prima data cand il montez in zapada. Asta va fi distractiv!
De montat il montam destul de repede. Ne bagam inauntru si ne apucam de ceai. Pe vremea asta nimic nu se compara cu ceva cald.
Tocmai ma gandeam ca nu as da nici un caine afara , cand constat ca de la Voina pana aici ne urmarise un patruped. Statea si dadea din coada pe langa cort, asteptand sa-i aruncam ceva. Vazand ca are lacrimi in ochi i-am aruncat din merindele cu care burdusisem rucsacii.
Atmosfera se mai destinde. Mihaelei ii vine inima la loc cand vede ca suntem la adapost de vremea rea iar lui Nicu ii reapare culoarea in obraji cand ii dau sa guste din palincuta pe care o carasem pana aici.
Iata cum arata adapostul nostru…
Cum nu prea mai aveam ce face dupa ce am mancat am zis ca poate ar fi bine sa incercam sa ne odihnim. Cred ca am dormit pana pe la ora 19. Atunci ne-am trezit si am iesit din cort ca sa vedem ce se mai intampla. Se lasase frigul si cam atat. Cerul era foarte senin deci ne astepta o noapte rece.
Am dezbatut problema zilei urmatoare. Daca era vreme buna si ni se uscau hainele, eram hotarati sa mergem la refugiu cu toate ca nu stiam cat mai e de mers pana acolo. Estimam cam 3 h dar puteam sa facem si mai mult.
Cu capul plin de ganduri ne-am bagat in saci, am inceput sa numaram oile si in curand Mos Ene a venit pe la gene….
Nicu s-a trezit de cateva ori noaptea, a iesit din cort ca sa se mai uite la stele, m-a inregistrat pe mine cand sforaiam…ce mai, omul a avut activitate!
Ne-am desteptat pe la 6 dimineata. Noaptea nu avusesem probleme cu frigul dar acum incepeam sa il simtim.
Pana sa strangem cortul am facut 2-3 poze. Frumos….dar ca dracu’ de frig!
Luasem hotarea de a ne duce spre Voina. Abandonam ideea refugiului. Nicu avea hainele cam ude, Mihaelei ii era frig…
Am hotarat ca mai bine facem cale intoarsa.
Daca montatul cortului a fost floare la ureche, demontatul a fost alta poveste. Zapada era inghetata asa ca scosul cuielor a fost o activitate care ne-a facut sa transpiram.
Pe drumul de intoarcere am avut parte de o patanie care l-a cam solicitat pe Nicu :). Eu ramasesem in urma si mai opream pentru poze. Zapada ne cam chinuia, in sensul ca ne afundam bine in ea.
La un moment dat eu am intrat in zapada pana la sold! Cu greu am reusit sa imi scot piciorul stang. Piciorul drept insa a ramas blocat. Dupa nenumarate incercari nereusite l-am strigat pe Nicu. Am incercat amandoi sa sapam in zapada care se facuse beton, cu piolet, cu mainile goale….
Intr-un final am reusit sa scot piciorul , dar fara bocanc. Am luat-o de la capat cu sapatul si pana la urma am scos si gheata din zapada.
Din fericire pana la cabana nu am mai avut parte de astfel de peripetii. Ne-am mai oprit in padure ca sa respiram aerul tare de dimineata, iar apoi am mers intins pana la Voina.
Aici am luat un mic- dejun pe care eu zic ca l-am meritat din plin! Cum nu aveam cu ce sa ajungem in Campulung am decis sa-l sunam pe taximetristul nostru si sa-l intrebam daca nu vrea sa faca un ban. Tariful pentru cursa a fost de…50 ron! Omul a vrut sa castige si el ceva de sarbatori iar noi am picat la fix.
I-am mai cerut sa opreasca la barajul Rausor ca sa mai facem cateva poze cu muntele. Imi parea rau ca ne intorceam la Bucuresti dar asta este. Cu vremea rea nu prea e bine sa te pui.
La revedere Iezer Papusa! Ne vedem in curand!
Hai-hui prin munti 