Posts Tagged ‘varful Ascutit

26
Mar
11

Fascinatia Crestei Nordice

Deschid ochii si primul lucru pe care il fac, din  reflex, este sa ma uit la ceas. Arata ora 1. Imi zic ca poate mai dorm un pic pana la ora 2, cand chiar trebuie sa ma scol din pat.

Sa ne intelegem bine. Vorbim de 1 si 2 noaptea. La astfel de ore, oamenii normali dorm, nu umbla prin casa bajbaind dupa echipament si calcand cat mai usor astfel incat sa nu faca parchetul zgomot.

Pana la ora 2 am mai atipit in reprize de cate 10-15 minute. Ma gandesc ca la astfel de ore, numai pasiunea pentru un anumit lucru te poate motiva ca sa te ridici din pat.

La 2 m-am ridicat si m-am indreptat catre bucatarie cu gandul de a manca ceva, ca sa nu plec cu stomacul gol. Am luat ca de obicei, meniul compus din lapte cu miere si fulgi. A mers mai greu decat de obicei dar a mers..

De cu seara imi pregatisem echipamentul si il dusesem in bucatarie pentru ca dimineata sa nu mai fie nevoie sa umblu prea mult prin casa.

Am facut un pic de gimnastica pentru a ma dezmorti dupa un dulce somn de aproape 4 h :)))). Mai aveam de bifat cumparatul rovignetei si plinul la masina. In rest : all set and ready to go!

Pe la 2:45 ies din casa, cu rucsacul in spate, si merg sa imi arunc lucrurile in masina. Pe strada, numai caini vagabonzi si frunze duse de vant. In rest…liniste in cartier.

Baiatul de la benzinarie ma vede echipat si ma intreaba daca plec la munte. Ii raspund ca da si ma intreaba: Da’ de ce la ora asta?

Eu: Pai mi-am propus sa ajung in Zarnesti pe la 6:30. Mai trebuie sa opresc la Predeal sa iau pe cineva…

El, insistent: Si cand va intoarceti? Echipament nu aveti?

Eu: Pai deschid portbagajul imediat si iti arat ca acolo am toate catrafusele. Ma intorc duminica seara.

El, cu chef de vorba la 3 dimineata: Aaaa, deci sunteti pregatit. In caz ca se schimba vremea, e bine sa aveti si haine mai groase. Sa aveti vreme buna!

Eu, gandindu-ma ca poate dupa conversatia asta matinala ne imprietenim si iau benzina pe gratis: Multumesc! Sa ne revedem sanatosi!

Drumul pana la Predeal, unde trebuia sa opresc ca sa o iau pe Andreea,  s-a desfasurat fara probleme. Nu imi era somn, cu toate ca nu bausem nici un fel de cafea. Ma simteam( dar poate era doar o impresie )..odihnit. Pana la Predeal am mers cu muzica data tare.

Cred ca am ascultat For the love of God de vreo 10 ori iar For those about to rock de vreo 20. Am un CD special pentru drumuri mai lungi si obositoare, numai cu hard rock!

Am ajuns si la Predeal. Am servit o cana cu lapte si cacao, m-am vazut si cu Razvan( astea da revederi la 5 dimineata ) apoi am incarcat bagajele Andreei.

La Gura Raului am ajuns pe la 6:30. Oprisem la magazinele non stop din Zarnesti si de acolo mai cumparasem niste sticle mici de apa plata.

Un lucru era cla: bagajul va fi destul de voluminos. Mai carasem in Crai, si nu numai aici, dar acum se adauga si factorul oboseala…si drumul lung care ne astepta.

Planul AGMR-ului era sa facem urmatorul traseu: Fantana lui Botorog- Curmatura- Varful Turnu- Padina Popii- Varful Ascutit- Varful La Om. Pentru duminica erau cateva variante dar aveam sa vedem si la fata locului.

La Fantana lui Botorog ne-am intalnit cu sotii Mares care deja incepusera echiparea. La putin timp dupa ei au aparut si Nusu, Radu, Moruzanu’ and Co.

M-am uitat cu groaza la ce aveam de carat. Si inca mai aveam de pus una-alta.

Carasem si cortul in eventualitatea in care nu vom gasi loc de dormit in refugiul Grind.

Pe la 7:05 am reusit sa plecam de pe loc :).

Am urcat impreuna cu Andreea pentru ca toti ceilalti o  luasera inainte. Andreea a simtit din primele 10 minute povara pe care o ducea in spate. Mai impartisem lucrurile dar acum nu prea mai aveam ce sa iau din bagajele ei. Nici loc in rucsac nu mai aveam..

Pana in poiana Zanoaga am mers intr-un ritm destul de bun. Respiratia s-a reglat pe masura ce urcam, muschii s-au pus si ei in miscare. Era destul de cald pentru ora aia asa ca in poiana am ajuns cam transpirat.

Aici era plin de ghiocei si brnaduse. Din pacate nu prea am avut timp sa ii fotografiez pentru ca ma grabeam sa ajung la cabana. La ora 9 AGMR-ul ne daduse intalnire acolo.

Dimineata in poiana Zanoaga

Aici m-am intalnit cu o  parte din colegii de la curs, care se intinsesera in iarba si fotografiau florile de primavara :).

La Curmatura am ajuns pe la 8:30. Mai aveam timp sa beau niste ceai si ciocolata calda si …de ce nu, sa iau si micul dejun.

Mi-am comandat  repede niste gem, miere si paine, ciocolata calda si ceai. Am mers pe terasa, unde se stransesera cei ce ajunsesera deja.

Peisajul…incantator, ca de obicei

Micul dejun cu gem si miere mi-a prins bine pentru ca mi-a dat un plus de energie.

La ora 9 deja se adunase toata lumea. S-a facut o ultima verificare a echipamentului, o reasezare a lucrurilor in rucsac, apoi a fost desemnata persoana care sa preia conducerea grupului. Eu am condus grupul pana in Saua Crapaturii.

Am plecat pe marcajul binecunoscut, de langa cabana, si ne-am indreptat catre primul punct mai important din acea zi: saua Crapaturii.

Prin padure era relativ uscat. Zic relativ pentru ca in unele zone erau portiuni cu gheata unde patinai bine de tot.

Dupa aproximativ 20 de minute am ajuns in balconul din Saua Crapaturii. Desi am vazut privelistea asta de 100 de ori tot ma impresioneaza foarte tare.

Dupa o scurta pauza in care am admirat imprejurimile si am facut prezentarea locurilor am plecat spre Turnu. Pana la baza traseului avem de mers cam 15-20 minute. De acolo incepe distractia, pe cabluri si lanturi.

Ciri, ca un adevarat ghid montan, a preluat grupul pentru a-l duce pe cele  mai inalte culmi :). Where eagles dare, ca sa zic asa :).

La baza traseului nostru

Imi aduc aminte de sfarsitul lui Ianuarie, cand am fost aici impreuna cu niste prieteni. Conditiile erau in mare asemanatoare: zapada foarte putina, foarte cald pentru perioada respectiva, stancile numai uscate si numai bune de catarat.

Andreea

Andreea si Nusu

Calcar de Crai

Aceiasi Andreea si Nusu

Vremea este splendida. Este asa de cald si frumos. Iti vine sa te intinzi pe stancile alea si sa stai la soare cat e ziua de lunga.

In curand ajungem si la zona unde in urma cu vreo doua luni am fost nevoiti sa coboram pe coarda din cauza ca unele portiuni erau inghetate si aluneca foarte tare. Acum totul era uscat asa ca a mers snur.

Si unul din pasajele mele preferate. Mai ales la coborare..:)

Urcusul duce acum printre jnepeni si portiuni stancoase si ne scoate in curand pe varful Turnu( alt. 1923 m). De aici incepe lungul drum al Crestei Nordice care se termina pe Piscul Baciului sau varful La Om, cel mai inalt varf din Piatra Craiului.

Iata ce inseamna sa duci metalul cu tine, in suflet. Chiar si pe munte, where eagles dare :))))

De pe Turnu am mers catre urmatorul punct important de pe creasta si anume Padina Popii. De pe Turnu se coboara spre padure apoi drumul iese iar in creasta, serpuind printre jnepeni. La Padina Popii am ajuns dupa aproximativ 1 h.

La un moment dat Andreea constata ca si-a uitat piepsul pe Turnu asa ca Nusu impreuna cu Ciri pleaca sa il recupereze.

De pe creasta

Acum se vede foarte bine traseul pe care il avem de parcurs. Mi se pare extraordinar de frumos si nu ma mai satur de privelistea asta :). Cuvintele nu pot exprima ceea ce simt asa ca mai bine las imaginile sa vorbeasca..

Iata si poza mea preferata din aceasta tura

De pe Padina Popii pana pe Varful Ascutit( urmatorul punct important de pe traseul nostru ) mai avem de mers cam o ora.

Vremea este faina in continuare insa a inceput sa se raceasca. Cred ca in curand voi pune geaca pe mine pentru ca am inceput sa simt frigul.

De regula, in turele cu AGMR, am avut mai tot timpul parte de o zi cu vreme buna si de una cu vreme urata. Sper ca in acest weekend sa nu se adevereasca profetia celor de la meteo care spun ca de sambata seara vom avea parte de lapovita si ninsoare.

So far…so good

Lama de fierastrau. Cum vi se pare? E frumoasa? 🙂

Abrupt

In zona mai expusa, unde este pus un cablu pentru asigurare

Si ce am lasat in urma..

Furnicute

In curand am ajuns la Ascutit. Aici nu cred ca am stat mai mult de 20 minute. A fost un prilej numai bun ca sa pun geaca pe mine. Cu toate ca mai batea soarele se facuse destul de frig. Daca stateai pe loc incepeai sa tremuri.

Cu toate ca era o tura de primavara, calendaristic vorbind, ceva zapada tot am gasit. In mare vorbim despre o zapada topita si inghetata, nicidecum de una in care sa te afunzi, cum am gasit in alte ture facute in aceeasi perioada.

In zonele mai umbrite se gasea ceva mai multa insa nu punea probleme serioase. Stanca era uscata si deci foarte aderenta. Pot sa spun ca a fost o placere sa ma catar pe ea.

La un moment dat unii au decis ca ar fi bine sa-si puna coltarii pentru a trece de niste portiuni unde zapada inghetata dadea ceva batai de cap. Eu am considerat, la sugestia doamnei Enache, ca ar fi mai potrivit sa merg pe o ruta ocolitoare unde ma puteam catara pe stanca mai batuta de soare. Sincer, mi s-a parut mai comod decat sa stau si sa montez celebrii mei coltari Camp cu chinga..

Andreea si cu mine ramasesem mai in spate impreuna cu doamna Enache, Radu si Stefan. Ceilalti, mai sprinteni, erau mult mai in fata. Dupa 4 ore de somn nu prea pot sa zic ca ma simteam foarte in forma. Incercam sa ma moblizez, sa ma motivez..

Andreea nu o ducea nici ea prea bine. Rucsacul pe care il avea in spate era foarte greu iar oboseala incepea sa isi spuna cuvantul.

Pe ultima portiune, aproape de varful La Om, doamna Enache ne-a ghidat pasii astfel incat sa ocolim brana expusa care era acoperita de zapada, probabil inghetata. Cei care cunosc traseul stiu despre ce e vorba: este o brana ingusta pe care, daca ai bagaj voluminos, ar fi recomandat sa o parcurgi taras.

La un moment dat batea vantul destul de tare asa ca faceam eforturi sa stau in picioare pe lama de fierastrau pe care ne deplasam.

Pe varful La Om am ajuns pe la 18:15, deci la 9 ore de la plecarea de la Curmatura. Vremea era faina in continuare, exceptand vantul care ma facuse sa pun si gluga. De cagula am considerat ca nu e nevoie. O aveam la indemana insa, pentru orice eventualitate.

Cei care carasera cortul si ajunsesera mai repede se apucasera deja de montat. Impreuna cu Andreea am hotarat sa dormim in refugiu. Loc era destul.

A urmat pregatirea cinei si pregatirea ceaiului. Cum zapada prin jurul refugiului nu prea era am cautat niste petice mai curate si am luat nitica zapada de acolo.

Mihai si cu Razvan s-au ocupat de ceai iar noi ceilalti de pregatirea mancarii. Cu toate ca nu-mi era foarte foame am reusit sa mananc niste pate de ficat cu branza, amestec pe care l-am intins pe lipia pe care o carasem. Mancarea ca mancarea dar ceaiul…ceaiul mi-a mers la inima!

Din pacate cei de la meteo au avut dreptate. La vreo ora dupa ce am ajuns la refugiu vremea s-a schimbat cu 180 de grade. A inceput sa ninga si sa bata vantul. In scurt timp totul s-a acoperit de un strat fin de zapada.

In astfel de conditii planul de a parcurge Creasta Sudica nu mai era de actualitate. Bagajele grele precum si oboseala acumulata de unii dintre noi au contribuit la luarea deciziei de a abandona planul initial. Varianta despre care se discutase era coborarea la refugiul Grind si de acolo mers prin cheile Pisicii spre Prapastii. Intrebarea era: coboram de pe varful La Om, pe traseul marcat cu banda rosie( care ulterior am aflat ca nu este recomandat iarna ) sau mergem pe traseu nemarcat dar sigur?

Pe la ora 22 s-a dat stingerea. M-am bagat in sacul de dormit, care numai sac pentru iarna nu era, si am incercat sa il chem pe Mos Ene. Din pacate pentru mine nu prea am reusit sa dorm. La un moment dat m-a luat frigul si senzatia asta a ramas cu mine pana dimineata.

M-am intors pe toate partile si am incercat sa dorm insa nu prea am reusit. La ora 6 eram cu ochii pe pereti si ma gandeam ca mai bine ies din sac si ma imbrac  decat sa rebegesc de frig in continuare.

Treptat s-au trezit si ceilalti ocupanti ai refugiului. Imi era asa de ciuda ca frigul imi stricase planurile de odihna. Cred ca tot drumul, pana pe varf,  ma gandisem la ce bine voi dormi noaptea..

Micul dejun s-a desfasurat destul de repede. Prea mult timp nu aveam la dispozitie pentru ca ne grabeam sa coboram.

Vremea nu tinea cu noi. Era ceata si nu se vedea mai deloc. Se asternuse un strat fin de zapada care te obliga la mai multa precautie decat in mod obisnut pentru ca se poate aluneca foarte usor.

Am pus si coltarii pentru ca nu stiam sigur peste ce aveam sa dam mai incolo.

Plecare de la refugiu s-a facut in jurul orei 9. Pana pe varful La Om ne-a condus Mihai Mares. Aici s-a discutat despre variantele de coborare. Eu am propus coborarea pe marcaj banda rosie pana la refugiul Grind. S- hotarat insa abordarea unui traseu care se numeste Coltii Gainii, daca nu ma insel. Este o varianta de coborare sigura pe timp de iarna.

Coborarea este destul de abrupta. Stratul fin de zapada s-a asternut peste iarba asa ca acum calcam cu mare atentie. Coltarii se infig in orice numai in zapada nu. La masina va trebui sa ii curat de pamant si de iarba :))).

La un moment dat Ciri, care era in fata, anunta ca este un pic confuz in privinta rutei asa ca grupul se opreste. Noi, adica Andreea, Colonelu’, Sandu si doamna Felicia, hotaram sa ne intoarcem si sa mergem dupa urmele lui Razvan si ale lui Radu. Ei nu pusesera coltarii asa ca nu prea puteau sa coboare pe traseul ales de Ciri.

Ne-am intors pe drumul spre varf apoi am gasit  poteca pe care am coborat pana la refugiu. Acuma, fiind multa ceata si vizibilitate foarte redusa, nu as putea sa zic exact care a fost drumul pe care am coborat. Dupa cum ghicesc eu am coborat putin pe traseul marcat apoi am mers pe un drum cumva paralel cu cel care ajunge la refugiu. Aproape de Grind am dat de un gard de piatra( care se pare ca face parte din ramasitele cabanei Radu Negru ), clar facut de mana omului. Cam asta este singurul reper pe care as putea sa-l ofer. Daca stie cineva cum se numeste drumul pe care am coborat, este invitat sa imi spuna :).

Ciri si cu ceilalti au ajuns cam in acelasi timp cu noi. Avusesera niste dubii la un moment dat, in ceea ce priveste varianta pe care o alesesera, insa pana la urma au iesit la liman.

La refugiu mai erau niste petice de zapada dar nimic mai mult. Ninsoarea de sus aici se transformase in ploaie. Dupa cum stiam zona La table, adica plina de copaci taiati si noroaie cat casa, drumul pana la cheile Pisicii avea sa fie hardcore.

Drumul prin padure a fost destul de neplacut pentru ca atunci cand nu am alunecat pe gheata care era in zonele ferite de soare, am intrat in noroaiele de care spuneam mai sus. Daca mai adaugam si imaginea dezolanta cu copacii taiati…iese un tablou nu tocmai de invidiat.

Colac peste pupaza, ploaia s-a pornit si mai tare. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, nu era nimic nou fata de ce se anuntase la meteo: ninsoare pe creste si ploaie sub 1500 m.

Am ajuns la un moment dat intr-o poiana unde era un izvor. Aici am facut  o mica pauza pentru a bea apa si pentru a umple sticlele.

Nu mai bausem apa de ceva vreme asa ca oprirea a fost binevenita. Fara sa-mi dau seama, evident, am lasat sprijinite de un copac betele de trekking; problema era ca erau ale lui Csaba. Din fericire pentru mine mi-am dat seama ca le-am uitat cam la 15 minute dupa ce am plecat de la izvor.

L-am lasat pe Sandu sa ma astepte si am luat-o la fuga inapoi. Am gasit betele asa cum le lasasem. La intoarcere, probabil incantat ca le recuperasem, nu am mai fost atent si am luat-o pe alt marcaj :). Mi-am dat seama ca merg aiurea cand nu am mai dat de rucsacul pe care il lasasem in iarba.

M-am intors la ultimul marcaj pe care il vazusem iar apoi l-am auzit pe Sandu strigandu-ma. Ne-am reintalnit si apoi am luat-o la picior spre Cheile Pisicii. Am ocolit cheile pe un drum forestier, in stare foarte buna, si am iesit in Prapastii.

Pe la cabana Salvamont ne-am intalnit si cu grupul care era mai in fata. Ei mersesera prin Cheile Pisicii.

Dupa ce am ajuns la masina ne-am schimbat repede si apoi am plecat la Gura Raului pentru sedinta de final.

De la cabana am plecat pe la 16:30. Am lasat-o pe Andreea la Predeal si apoi mi-am continuat drumul catre casa.

Lasand la o parte vremea de duminica, tura a fost foarte reusita. Am vazut, din nou, Creasta Nordica intr-o alta lumina. Si la propriu..si la figurat  :).

10
May
09

Refugiul Ascutit

Se apropia weekendul, se anunta vreme frumoasa, planetele se aliniasera dupa dorinta mea asa ca urma: O IESIRE LA MUNTE!

Lucian imi promisese ca va merge la munte cu mine atunci cand se va duce zapada. Iarna era plecata demult si lasase locul unei primaveri frumoase. Catalin, un prieten cu care merg la sala de escalada, ma anunta ca ar vrea si el sa vina. Buuun! Avem echipa, avem valoare, avem echipa cea mai tare!

Hotaram sa plecam la 2 zile: sambata si duminica. Plecam de sambata dimineata pentru ca vineri fiecare mai are ceva de facut pe acasa.

Hotaram sa plecam in Piatra Craiului. Este un munte foarte spectaculos si , bineinteles, unul din preferatii mei. Catalin nu a mai fost decat de vreo 2 ori in Piatra Craiului iar Lucian niciodata, asa ca a fost un prilej bun ca sa alegem acesti munti.

M-am gandit sa facem un traseu pe care mai mersesem o singura data, in 2005. Traseul incepe de la cabana Plaiu Foii, care este la 12 km de Zarnesti. De la Plaiu Foii se urca prin padure, aproximativ 3h, pana la refugiul Diana. De la refugiul Diana se urca pe langa Turnurile Dianei, pe triunghi albastru, pana in Padina Popii.

Padina Popii se afla pe creasta nordica a Pietrei Craiului. De aici mai avem de mers aproximativ 2h pana la refugiul Varful Ascutit.

Sambata dimineata la 5 ma intalnesc cu Catalin si plecam spre Otopeni ca sa il luam pe Lucian. La 5:30 suntem la el acasa. Lucian ne astepta in masina, nerabdator sa o luam din loc.

Ne suim in masina lui si plecam spre Zarnesti. Drumul nu este deloc aglomerat asa ca ajungem destul de repede in Ploiesti, unde oprim ca sa luam ceav de mancare. V-am mai spus ca eu sunt obisnuit sa mananc dimineata foarte devreme…

Gasim un Mc Donalds si comandam de parca nu mai vazusem mancare de o luna de zile: cartofi prajiti, hamburgeri, cheesburgeri, cafea, sucuri etc. Pentru niste oameni care vroiau sa urce pe munte, nu prea ne-am menajat.

Plecam mai departe si in curand iata-ne ajunsi in Zarnesti. De aici avem de mers aproximativ 12km pana la Plaiu Foii, pe un drum cu gropi, de toata frumusetea. Singurul lucru care face aceasta zguduire sa treaca mai repede este melodia Shine on you crazy diamond pe care o ascultam pentru a 100 a oara de cand am plecat din Bucuresti; se pare ca albumul Pink Floyd place tuturor!

Desi imi place foarte mult si asta, eu am alta melodie preferata de la Pink Floyd si anume: Comfortably numb. David Gilmour face un solo de chitara extraordinar in varianta Pulse din anii ’90. Cred ca este cea mai buna varianta pe care am ascultat-o.

Vremea este frumoasa, numai buna pentru o tura mai solicitanta. Ajungem la Plaiu Foii pe la ora 9, parcam si incepem sa ne aranjam bagajele. Vorbisem cu o zi inainte cu Alexandru Holbosan de la salvamont Arges si il intrebasem cate ceva si despre Piatra Craiului.

I-am descris traseul pe care vrem sa il facem si mi-a zis ca nu se mai pune problema zapezii acolo; ma rog, s-ar putea sa mai fie niste petice ascunse prin zone umbroase dar nimic care sa ne sperie. Mi-a recomandat totusi sa am coltari si eventual o bucata de coarda in caz ca intalnim portiuni mai dificile. Il inteleg perfect: nu are de unde sa stie cine sunt participantii la tura, ce pregatire fizica au.., mai ales ca Piatra Craiului nu este ceea ce se numeste ,,plimbare in parc”.

Terminam si cu bagajele, avem grija sa luam apa multa( am facut setea aici in urma cu 2 ani si a fost foarte neplacut) si pornim pe traseu.

Traseul pana la Refugiul Diana este marcat cu triunghi galben. Intrarea in traseu debuteaza cu o poienita din care avem o priveliste foarte frumoasa cu creasta Pietrei Craiului, iar de aici se urca pieptis pana la refugiu.

De-abia am inceput sa urcam si cu toate astea suntem leoarca de transpiratie; este foarte cald si am senzatia ca este si multa umezeala in padure. Ne oprim ca sa ne tragem sufletul.

Prevazator, mi-am pus bandana pe cap pentru ca nu vreau sa fac vreo insolatie; si asa ma omor dupa caldura in exces..

Am ceva emotii pentru ca nu stiu cum se vor comporta Lucian si Catalin. Nu am mai fost cu ei niciodata asa ca stau mai tot timpul cu ochii pe ei. Din fericire insa, amandoi merg foarte bine asa ca temerile mele se risipesc repede.

Drumul pe care urcam noi acuma se numeste VALEA URSILOR. Hmmm, oare de ce?

Tin minte ca prima oara cand am urcat pe aici, in Aprilie 2005, am carat casa in spate; de-abia imi cumparasem rucsac( solitaire de 80l) si il burdusisem cu tot ce gasisem prin casa. Bineinteles ca pe traseu, urcand cu ditamai bagajul, mi-am blestemat zilele. Dar asta e..din greseli invata omul!

Ziceam mai sus ca am avut grija sa luam multa apa cu noi. In urma cu doi ani, pe creasta fiind, nu ne-am pus problema ca s-ar putea sa ramanem fara apa. Carasem cateva sticle dar le epuizasem seara la cort, folosind apa pentru supe, ceaiuri, spalat vase, spalat pe maini etc. In ziua urmatoare a fost atat de cald incat a trebuit sa consumam rezerva pe care o mai aveam. Drumul pe creasta a fost lung iar pana la masina nu m-am gandit decat la cascade, izvoare, oceane si alte intinderi de apa din care puteam sa sorb. A fost un chin!

Revenind la povestea mea, am mers pe valea Ursilor aproximativ 3h, cu mici pauze de baut apa si de fotografie. Am ajuns si la refugiul Diana. Aici erau doua corturi insa nu am vazut pe nimeni, nicaieri. Imi era totusi greu sa cred ca la ora 12 , in soarele ala, putea sa doarma cineva. Cine stie, poate ca respectivii erau plecati la o tura pe undeva prin apropiere.

Aici este si un indicator cu informatii despre traseele din zona. Avem si vedere catre creasta…

De la Diana se poate ajunge la Padina Popii in doua moduri: fie pe sub Turnurile Dianei( apropos, aici se poate face catarare) fie pe Brana Caprelor, prin stanga; oricum, este marcaj asa ca nu aveti cum sa ratati traseul. Pe Brana caprelor am coborat o singura data; singura dificultate in opinia mea o constituie grohotisul. In rest, portiuni mai abrupte, ca peste tot in Crai..

Noi hotaram sa lasam Brana Caprelor pe alta data si optam pentru celalalt traseu. Traseul urmeaza poteca bine conturata, pe alocuri pe la baza stancilor,  pe triunghi albastru.

Imi plac foarte mult portiunile cu jnepenis si stanci iar aici avem parte de asa ceva din abundenta.

La un moment dat, pe poteca, ne intalnim cu doi baieti care faceau alpinism in zona. Il recunosc pe unul dintre ei: este unul din salvamontistii pe care ii intalnisem in februarie la refugiul iezer. Stam putin de vorba si imi spune ca intrasera intr-un traseu in care asigurarile erau cam precare asa ca au decis sa se retraga si sa incerce altceva.

Era o zi numai buna pentru catarat. Nu erau semne de ploaie, soarele nu era foarte puternic..Ah, daca as fi avut hamul la mine…as fi mers si eu cu baietii la o catarare mica. Lasa, data viitoare!

Ne luam ramas bun si plecam pe drumul nostru. Peisajul devine din ce in ce mai salbatic iar portiunile abrupte sunt din ce in ce mai aproape. Stiam ca trebuie sa urmeze doua zone mai expuse asigurate cu lanturi. Da, iata ca ne apropiem de una dintre ele.

Merg primul si sunt atent la Lucian si Catalin. Catalin mai era obisnuit cu inaltimea si catararea dar Lucian nu. Cred ca in momentul ala s-a intrebat: Cine m-o fi pus sa vin aici??. Dupa ce a trecut de parte asta insa, a devenit mai increzator in propriile-i forte .

Spunea cineva ca in catarare, pregatirea psihica conteaza in proportie de 90%; restul reprezinta pregatirea fizica. Intr-adevar, odata ce ai depasit un prag psihologic lucrurile devin mai usoare. Tin minte ca multa vreme mi-a fost teama ca se va rupe hamul de escalada! Am povestit asta unui tip care se catara de mult si a ras de mine jumatate de ora.

Partea ciudata era ca pateam asta numai cand ieseam la stanca. La sala nu ma gandeam la asa ceva. Oricum, m-am autosugestionat, mi-am spus ca echipamentul este mai mult decat sigur asa ca nu ar trebui sa imi fac griji pentru asa ceva. Pana la urma am scapat de fobia asta.

A urmat o a doua portiune asigurata cu lant. Dupa ce o traversam, trecem peste langa niste mici trepte de lemn. Trecem de trepte si ajungem la un punct de belvedere; aici facem un scurt popas si mai bem nitica apa.

In zare se vad muntii acoperiti de petice intinse de zapada. Profit de ocazie si mai fac niste poze.

De aici pana in Padina Popii ar trebui sa mai avem in jur de doua ore, asta daca nu cumva memoria imi joaca feste.

Urmeaza portiuni mai abrupte, pante pline de grohotisul specific Craiului, stanci impodobite cu jnepenis..

Soarele este din ce in ce mai puternic; imi place ca este vreme buna, senin, dar as prefera cu cateva grade mai putin. Cred ca in jur de 20 grade ar fi foarte bine pentru mine.

Traseul urmeaza o poteca ce merge pe langa perete asa ca atunci cand am probleme cu echilibrul ma tin de stancile din stanga. Catalin si cu Lucian au luat-o inainte iar asta ma bucura. Pot sa mearga in ritmul lor, fara sa aiba impresia ca ii alearga cineva.

Incet -incet ne apropiem de Padina Popii. Ajungem si la intersectia cu marcajul care insoteste marcajul catre Brana Caprelor. Pe brana se vede zapada destul de multa asa ca, daca ne vom hotari sa coboram pe acolo va trebui sa fim foarte atenti. Este o zapada de primavara care mie nu imi place deloc; zapada uda si grea si in care te afunzi bine de tot.

Iata insa ca si pe drumul nostru catre iesirea in creasta apare zapada, si nu e mica deloc. Dupa cateva tentative esuate de a ocoli zapada ajung la concluzia ca nu vom avea de ales si va trebui sa trecem prin ea. Este destul de greu sa ne croim drum prin jnepenisul mare si zapada care ajunge in celel mai multe locuri pana la genunchi.

Nu mai spun ca m-am zgariat in jnepenis si in tot felul de bolovani…

Imi intra piciorul in zapada pana la genunchi si imi ramanea blocat intre tufele de jnepeni; ultima bucata , pana pe creasta, a fost destul de anevoioasa dar pana la urma am infrant.

Am ajuns in Padina Popii, pe creasta nordica. Iata cam cum se vede de aici…

Aici a inceput sa bata vantul, asa ca am inceput sa ma simt si eu mai bine. Am schimbat tricoul care era leoarca si am luat pe mine un polar.

Din Padina Popii mai sunt de mers cam 2 ore pana la refugiul Ascutit. Mergem pe creasta, pe marcaj punct rosu.

Pe alocuri mai este zapada, dar foarte putina in comparatie cu ce era mai jos. Drumul se desfasoara lejer, printre jnepeni, cu suisuri si coborasuri; asta nu inseamna ca nu trebuie sa fim atenti la abrupturile din dreapta sau stanga.

In curand ajungem si la portiunea care este echipata cu lanturi. Din fericire nici unul din baieti nu are rau de inaltime asa ca depasim aceasta portiune fara probleme. Prima oara cand am ajuns in zona asta am prins ceata iar a doua oara am mers pe ploaie. ATENTIE, deci!

Vantul bate din ce in ce mai tare asa ca suntem fortati sa ne imbracam mai gros; in consecinta, pun si haina si caciula pentru ca nu se mai poate. Ce repede se schimba vremea pe munte, nu?

Se vede refugiul deja asa ca pot sa le spun baietilor ca mai avem foarte putin. Ma intorc sa mai fac 2-3 poze si sunt rasplatit cu ceea ce se poate vedea mai jos..

Iata-ne si la refugiu! Aici este….plin de lume! Nu cred ca am mai vazut pana acum atatia oameni in acest refugiu.

Incep sa ma intreb pe unde o sa dormim. Cred ca suntem 10 in refugiu si se mai anunta sosirea a inca 5 persoane.

Totusi, hotarasc sa ma ocup mai tarziu de asta. Pana una-alta, merg sa fac ceva de mancare pentru ca lui Lucian si Catalin le era foame. Scot o supa alfabet, scot primusul, si ma apuc de treaba.

Batea vantul bine de tot asa ca m-am chinuit un pic pana am gasit un loc mai ferit.

Lui Lucian ii era frig; probabil si din cauza oboselii acumulate pe traseu. I-am dat sacul de dormit si s-a pus pe jos, aproape de usa refugiului. Dupa ce a mancat supa s-a mai intremat si a disparut si senzatia de frig.

Catalin a mancat si el ceva repede apoi s-a bagat in sacul de dormit.

Eu am mai iesit pentru niste poze de seara..

Dupa sesiunea foto am mers si eu la culcare; nu prea ma odihnisem zilele trecute asa ca un somn pe munte, la aer curat, este nemaipomenit.

Cum toata lumea dormea inghesuita, ca sardelele, m-am pus pe jos, langa usa. Am reusit sa atipesc vreo jumatate de ora. La un moment dat m-a trezit un tip si mi-a zis sa facem schimb de locuri( el dormea pe masa de tabla) pentru ca el are un sac mai gros si nu il deranjeaza sa doarma pe pamant. Am fost de acord asa ca m-am bagat intre cei care stateau intinsi pe masa.

Bineinteles ca noaptea, cum se misca unul, se miscau si ceilalti. Asta e regula.

In fine, am reusit sa adorm pana la urma. Dimineata am iesit din refugiu printre primii.

Era ora 7 si era destul de cald. Dupa cum arata cerul, vremea parea ca va tine cu noi.

Am mers un pic mai departe de refugiu, m-am asezat pe o stanca si am contemplat privelistea pana cand s-au trezit Lucian si Catalin.

Am facut un ceai, am mai stat la vorba cu ceilalti, ne-am pregatit bagajele si pe la 9:3 0 am plecat.

Am ajuns destul de repede la Padina Popii. Nu ne-am oprit decat ca sa mai facem niste poze si ca sa ne mai tragem sufletul pentru ca soarele ne batea exact in cap.

Lucian isi revenise dupa starea de oboseala pe care o avusese cu o seara inainte. Mergea relaxat si se bucura din plin de ceea ce vedea: abrupturi, varfuri  ascutite, o panorama deosebita..

Catalin se mai oprea din cand in cand in poteca si mai fotografia. Colegii nostri de refugiu plecasera pe creasta sudica; aveau de gand sa coboare pe la Plaiul Urzicii si de acolo sa mearga spre Plaiu Foii.

Ajungem si la Padina Popii iar aici facem o scurta pauza ca sa mai mancam un mar, ceva duce, sa mai bem niste apa.

Ne hotaram sa coboram pe Brana Caprelor pentru ca este spectaculoasa, mai ales acum ca are si zapada.

Coboram prin zapada si jnepenisul care ne chinuisera in ziua precedenta si iata-ne ajunsi la drumul care ne conduce catre brana.

Ma uit la ce avem de coborat si imi dau seama ca e mai multa zapada decat am crezut initial. Cobor primul cu gandul sa vad cam cat de mare este zapada. Ma ajut si de pioletul pe care il carasem dupa mine; la un moment dat alunec si imi agat pantalonii intr-o stanca..Se aude cum se jupoaie materialul. Din fericire nu se rup de tot dar ma lasa cu o aerisire de toata frumusetea!

Coboara si ceilalti. Il las pe Catalin sa mearga primul iar eu raman langa Lucian ca sa-l mai ajut, in caz de ceva.

Zaapda este uda si grea, cu alte cuvinte ne-am udat pantalonii foarte bine. Mergem pe langa stanca din stanga, pe grohotis, tinandu-ne de jnepeni pe acolo pe unde nu se putea altfel si incet-incet ajungem la finalul acestei portiuni accidentate.

Facem apoi stanga si intram in padure. Mai avem de trecut o portiune unde este fixat un lant, in rest…nu sunt probleme.

Avem parte si de o intalnire mai exotica: un cocos de munte. Lucian l-a recunoscut; el este specialistul ornitolog!

Ajungem si la refugiu;  aici schimbam iarasi garderoba si plecam spre Plaiu Foii, hotarati sa nu ne mai oprim.

Ajungem la cabana pe la ora 16:00. Dam telefoanele de rigoare ca sa anuntam ca suntem bine, mai mancam un mar si niste fructe confiate apoi plecam spre Zarnesti via Bucuresti.

A fost o tura foarte frumoasa, un pic solicitanta, cu vreme foarte buna si cu o companie pe masura!




Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 22 other followers

March 2017
M T W T F S S
« Jun    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Vizitatori

  • 154,564 vizite

Mai umblu si pe aici

Pentru ca imi pasa

Hai-hui pe

Recomand espadrilele de catarat

Cumpar echipament de la

Galeria de pe Flickr

DSCF3500

More Photos
Free counters!