Prima oara am ajuns in Buila in August 2009, dupa tura din Parang. Din pacate atunci nu apucasem sa facem nimic aici din cauza ca ne speriasem de povesti cu ursi. Aveam o datorie fata de Buila si nu puteam sa o las asa.
Se apropia sfarsitul lunii Noiembrie si iarna inca nu parea ca vrea sa isi faca aparitia. M-am interesat de starea vremii in zona Pietreni si lucrurile aratau foarte bine: in jur de 20 de grade pe timpul zilei si fara zapada.
Catalin vroia sa mergem impreuna la o tura de ceva vreme asa ca nu s-a lasat rugat prea mult. Au confirmat si Nicu si Raluca.
Sambata dimineata devreme am trezit-o pe Mihaela( care m-a bombanit vreo jumatate de ora), l-am pescuit pe Catalin apoi am mers sa ii luam pe Nicu si Raluca.
In scurt timp ieseam pe Bucuresti- Pitesti. Drumul era liber la ora 5:30 asa ca am mers foarte bine. Din fericire nu era atat de frig incat sa se produca polei.
Pe Dealu Negru, la Dedulesti mai exact, lumea oprise la mici. Noi nu am oprit dar am promis ca la intoarcere nu vom rata momentul.
Pe la ora 8 am ajuns in Pietreni, punctul de plecare pentru traseul nostru. Era o dimineata frumoasa de toamna, cu mult soare.
Am rugat un localnic sa ne lase sa parcam masina langa gardul casei lui. Omul a fost foarte amabil asa ca am lasat masina acolo unde ne indicase.
Ne-am echipat si am pornit la drum. Tinta noastra era cantonul Cheia. Vorbisem cu cabanierul si rezervasem acolo 5 locuri.
Intram pe Valea Morii si urmarim marcajul triunghi rosu. Mergem incet prin padure si ne bucuram de aerul tare de munte.
La cativa zeci de metri de intrarea pe traseu este si un panou cu informatii despre masivul Buila.
Dupa aproximativ 2 h de mers pe drum forestier ajungem la primul reper important: Poiana Scarisoara. Aici dam peste o troita si un mic izvor de la care se poate lua apa.
Am umplut sticlele cu apa si ne-am asezat un pic la masa. Mancasem ceva la masina insa acum mergea o ciocolata care sa ne dea energie.
In poiana erau niste tipi care scoteau lemne din locurile mai putin accesibile. I-am intrebat pe unde merge traseul nostru pentru ca noi nu mai vedeam nici un marcaj. Am aflat ca trebuie sa ne orientam un pic spre stanga si sa tinem poteca.
Poteca era vizibila asa ca iata-ne back on track. Drumul merge prin padure, si in curand ne va scoate intr-o mica poiana in care ne oprim un pic ca sa mancam ceva.
Din aceasta poiana mai avem aproximativ jumatate de ora pana la al doilea reper important, stana La Vacarie.
De aici ne orientam spre dreapta stiind ca trebuie sa ajungem in varf. Noi nu am mai gasit marcaje asa ca am mers dupa cum ne-a spus simtul orientarii. Nu prea vad cum se poate gresi drumul aici…poate doar pe ceata.
Dupa aproximativ 30 min de urcat in ritm mai alert am ajuns in varful dealului. Mihaela si cu mine eram in fata. Nicu, Raluca si Catalin alesesera alta ruta, care ocolea un pic. Noi am preferat sa o luam pieptis mergand pe ideea ca drumul este mai greu dar mai scurt.
Acum se innorase si incepuse sa bata vantul; nu batea tare insa era suficient incat sa o faca pe Mihaela sa-si puna caciula si haina.
Mergem tot inainte, ca pionerii, admirand ceea ce vedem in stanga noastra. Se vad paduri nesfarsite si culmi valurite. Din fericire aici inca nu se vad urmele taierilor ca in Piatra Craiului, in zona La Table..
De vreo cativa ani de zile am descoperit farmecul pe care il are toamna la munte. Pana nu demult preferam primavara, vara si iarna.
Am descoperit insa culorile deosebite pe care numai toamna le scoate in evidenta si de atunci am ramas indragostit de acest anotimp.
In curand ar trebui sa ajungem la refugiul Curmatura Builei. Ajunsi pe creasta ne uitam dupa el insa din intamplare vedem un alt refugiu( mai vechi ) care poate servi drept adapost in caz de vreme nefavorabila. E drept ca este intr-o stare cam jalnica dar daca situatia o impune…
Observam Hornurile Popii( sau hududauri, cum le zic localnicii). Ne alegem unul dintre ele si coboram spre refugiul care se vede in poiana.
Nu mai era nimeni la refugiu. Aici sunt doua incaperi. Una serveste drept sala de mese iar in cealalta se poate dormi. Undeva in colt am vazut si niste lemne.
Refugiul este refacut de catre cei de la asociatia Kogayon si pastrat foarte bine de catre turisti. Ma bucur sa vad asta!
Am stat cam jumatate de ora la refugiu asa ca am profitat si am mancat ceva. De ceva vreme ma gandeam la conserva de ton cu chilli pe care o aveam in rucsac. Aici si-a gasit sfarsitul..
Initial ne gandeam sa mergem pe creasta Builei insa am schimbat planul si hotarat sa mergem pe traseul care merge pe la baza stancilor( marcat cu triunghi rosu).
De la refugiu am coborat in padure cam 15 min, pe punct galben, si am ajuns la un izvor; aici este si o troita.
Am luat apa iar apoi am plecat mai departe pe triunghi rosu. Drumul merge prin padure, desfasurandu-se fara dificultati.
Mai dam de o stana care poate folosi drept adapost in caz de vreme rea. Ajungem in prima poiana( din cele 3 pe care le vom traversa) si anume Poiana de piatra.
Aici mai facem niste poze si admiram imprejurimile. Cu toate ca nu este soare mai deloc mie imi place foarte mult. La 10 grade, sau cate or fi acum, ma simt foarte bine si in forma.
Urmeaza un urcus mai solicitant dar care dureaza foarte putin apoi ne orientam catre stanga si mergem catre a doua poiana: Poiana Fata Piscului sau Poiana Frumoasa.
De aici se vede foarte bine creasta. In departare, pe la baza stancilor, am vazut si capre negre care insa au disparut foarte repede din campul nostru vizual.
Dupa aproximativ 30 minute ajungem si in poiana cu numarul 3: Piscul cu brazi. Aici soarele si-a facut curaj si a iesit dintr nori.
Printasem descrierea traseului asa ca stiam ca urmatorul punct de reper este Poiana Comarnice. De aici se coboara la cantonul Cheia( aproximativ 2 h).
Iata-ne si la Comarnice. Se simtea caldura soarelui asa ca ne-am intins pe iarba si am facut o plaja scurta. Am gasit timp si pentru un pic de harjoneala…asa ca intre prieteni.
La canton am ajuns pe la 0ra 18:30, bineinteles pe intuneric. Am ratacit un pic drumul prin padure la un moment dat, din cauza ca pierdusem marcajul.
La cabana ne astepta domnul Dumbravescu, un om extraordinar de energic si vesel. Ne-a urat bun venit si ne-a servit cu vin fiert si ceai din partea casei.
Ne-am asezat la masa si am stat de vorba cu niste baieti de la Parcul National. Sincer, cred ca este prima zona( ma refer la o zona de munte, bineinteles) in care sunt cu adevarat impresionat de ceea ce vad. Se vede ca cei de la Parcul National se ocupa de Buila.
Doua aspecte importante: pe traseu nu am dat de gunoaie, lucru destul de rar in muntii nostri, iar starea marcajelor( cel putin din ce am vazut pana acum) este foarte buna.
O posibila explicatie ar fi ca nu este un masiv foarte frecventat de oraseni( ma refer la bucuresteni). Este destul de departe de Bucuresti iar cei de acolo probabil prefera un gratar pe Valea Prahovei. Am observat ca cei care vin aici sunt in general din satele aflate la poalele Builei sau din Rm. Valcea.
Am mancat de seara( supa la plic si racituri) si pe la ora 22 am dat stingerea. Am fost cazati la priciuri si a fost foarte bine. Am dormit ca un bebelus. Caldura a fost din belsug asa ca nu am suferit de frig. Chiar si Mihaela, care este foarte friguroasa din fire, a fost multumita.
A doua zi eram hotarati sa atacam Cheile Cheii. Auzisem ca sunt printre cele mai salbatice din tara( daca nu chiar cele mai salbatice) asa ca vroiam sa le vedem.
De la canton se pleaca pe triunghi albastru, marcaj ce ne va insoti o buna bucata de vreme. De la canton pana in Pietreni se fac cam 8 h.
Cheile au niste portiuni abrupte care nu sunt asigurate cu nimic. Nu veti gasi cabluri si lanturi in zona asa ca mergeti cu atentie.
Cabanierul ne spusese ca traseul nu este recomandat celor care au rau de inaltime. Noroc ca nici unul dintre noi nu sufera de asa ceva. Drumul nostru ne duce pe Brana Caprelor, o zona foarte expusa.
Ne oprim din cand in cand ca sa facem poze. Sunt impresionat de maretia peretilor care se ridica amenintatori.
Dupa ce traversam cheile ajungem la o zona cu bolovani mari. De aici se vede un urcus mai abrupt si solicitant cu care ne vom masura puterile in curand.
Urcusul este solicitant intr-adevar mai ales ca portiunea asta este plina de grohotis. Dupe ce o depasim ne orientam catre stanga, cum ne indica marcajul. Ajungem la un punct de belvedere. De aici se vad cheile in toata splendoarea lor.
De aici mergem in continuare pe o brana subtirica, avand grija sa ne tinem de trunchiuri de copaci si stanci. Dupa aproximativ jumatate de ora ajungem la alt punct de belvedere, din care avem o priveliste mai de ansamblu.
Aici am stat numai cat sa facem poze si sa mancam niste ciocolata neagra( Kandia, preferata mea). Pana acum mi-a placut ce am vazut in Buila; mi se pare un masiv foarte salbatic, mai salbatic decat ce am vazut eu pana acum.
Coboram prin padure iar acum drumul nostru merge spre dreapta. Aici marcajul este mai putin vizibil. Totusi, se merge pe o poteca mai ingusta iar apoi dam de triunghi albastru( marcajul nostru). De aici coboram printre copacii desi iar in scurt timp vom ajunge la un canton. Este vorba de cantonul silvic Codric.
Aici dam de niste oameni care se pregateau sa-si bea cafeaua de dimineata. Ne invita si pe noi si recunosc…nu stam pe ganduri si acceptam. Buna cafeaua de dimineata!
De la canton se coboara un pic prin padure si dam de drumul de masina care face legatura cu cantonul Cheia. Noi mergem in dreapta si suntem insotiti de rau pana cand ajungem la intersectia cu drumul ce duce la schitul Pahomie. Pana la Pahomie sunt aproximativ 3 km de mers.
Marcajul pana la Pahomie este cruce rosie. Ajungem la schit in 45 de minute. Aici intram in curte si mergem sa facem cateva fotografii, dar mai discret. Este un loc atat de linistit si de frumos…O oaza de liniste, ce sa mai vorbim.
Urmatorul schit pe lista noastra este Patrunsa. De la Pahomie pana la Patrunsa mai sunt 5 km de mers, pe drumuri forestiere.
Avem timp suficient asa ca nu ne grabim foarte tare. Vremea este din ce in ce mai frumoasa asa ca schimbam maneca lunga cu cea scurta. Pe alocuri drumul a fost stricat asa ca ne umplem de noroi. Din fericire trecem repede de portiunea asta.
Intalnim oameni care merg la schit; nu sunt numai varstnici, sunt si copii mici si tineri in floarea varstei. Se pare ca in zona asta oamenii au un cult pentru ceea ce inseamna apropierea de Dumnezeu.
Iata ca am ajuns si la Patrunsa. Schitul este mai mare decat Pahomie. Zona in care este situat este deosebit de pitoreasca.
Aici, calugarii ne invita la masa( incep sa ma intreb daca paream atat de flamanzi incat sa fim invitati peste tot) si ne servesc mancare de post. Ciorba de legume si cartofi. Yummm! Nemaipomenita mancare! Nu am mai mancat o saptamana!
De la Patrunsa pana in poiana Scarisoara mai avem de mers cam 1 h. Se merge pe punct galben.
Pentru ca nu vroiam sa ramanem noaptea prin padure am mers foarte repede pe portiunile mai plate. Am mai avut un urcus mai dificil la un moment dat insa in rest drumul a fost fara probleme.
Am ajuns in poiana pe la ora 17. Am mai aruncat o ultima privire catre inaltimile Builei apoi am coborat pe drumul de masina care ne duce in satul Pietreni.
Hai-hui prin munti 