Daca ar fi sa dau crezare datelor din buletin ar trebui sa spun ca sunt ardelean. Sunt nascut la Oradea, pe 21 februarie 1982. De copilarit am copilarit prin Capitala asa ca cei care ma cunosc de aproape 30 de ani imi spun ca sunt bucurestean get-beget.
Cum vacantele de vara mi le-am petrecut in orasul de pe Crisul Repede, am ajuns sa indragesc foarte mult aceasta zona a tarii asa ca prefer sa spun ca sunt un ardelean ,,capitalizat’’ J
Spre deosebire de altii, nu pot sa spun ca merg pe munte de mic. Intotdeauna am fost atras de calatorii si drumetii insa nu am considerat muntele o prioritate.
Prin liceu mai mergeam la Busteni si Sinaia cu parintii insa nu aveam cine stie ce nazuinte. Nu doream sa ajung pe vreun varf anume sau sa ma catar pe vreo creasta ascutita.
In 2000, dupa ce am intrat la facultate, l-am cunoscut pe Floricel, cu care aveam sa merg de-a lungul timpului in multe ture prin muntii patriei. Pe vremea aia nu aveam echipament dar dorinta de a merge era atat de mare incat nu mai conta. Despre bocanci de firma de exemplu, nu putea fi vorba, asa ca ii foloseam pe cei cu care mai umblam prin Bucuresti; in caz de ploaie puneam niste pungi in ei si mergeam asa.
Nici rucsac nu aveam asa ca il foloseam pe cel al tatalui meu, care avea cadru din aluminiu. Nostalgicii stiu despre ce vorbesc J.
O persoana, foarte draga mie, care a contribuit la apropiera sufleteasca de munte este mama. In 2003 am primit de la ea primul numar din National Geographic. Pe coperta era Dougal Haston, un alpinist scotian celebru, catarandu-se pe Treapta Hillary.
Se implineau 50 de ani de la prima ascensiune reusita pe varful Everest, infaptuita de Tenzing Norgay si Sir Edmund Hillary, iar National Geographic marca momentul prin cateva zeci de pagini dedicate evenimentului. Am fost atat de impresionat de ceea ce am citit incat am zis ca vreau si eu sa merg pe munte pana la adanci batraneti, atata cat m-or tine balamalele.
Alaturi de Floricel am fost in Bucegi, Buila, Piatra Craiului, Ciucas…Treptat, ni s-au alaturat Mihaela( care mi-a devenit sotie), Nicu, Raluca, Cristi, Dragos, Dan, Vasi si multi altii cu care am batut si trasee din Iezer, Parang, Fagaras, Piatra Mare. Nu ne-am limitat numai la drumetie asa ca ne-am indreptat si catre latura mai ,,extrema’’ a muntelui. Am fost la catarat in Sinaia, Piatra Craiului, Cheile Rasnoavei, zona Costila dar si in Bulgaria si Elvetia.
De Elvetia ma leaga niste amintiri deosebite pentru ca aici am umblat si catarat cu ghidul montan care avea sa ma indrume spre ceea ce, launtric, stiam ca vreau sa fac. Numele sau este Walter Josi si este unul dintre cei mai cunoscuti si bine pregatiti ghizi din Elvetia.
El mi-a insuflat pasiunea pentru ocupatia de ghid montan si m-a convins sa ma apuc de scoala. Voi avea placerea sa povestesc despre el intr-un articol mai special.
In 2009 m-am inscris la cursurile organizate de Asociatia ghizilor montani din Romania. AGMR are sediul in Brasov si este furnizor autorizat de cursuri de Ghid montan profesionist. Alaturi de ei am facut ture si catarare in Bucegi, Cheile Rasnoavei si Piatra Craiului; am participat la tabara de iarna din Retezat unde am facut lectii de supravietuire, cautarea victimelor in avalansa, adaposturi in caz de vreme rea, curs de prim ajutor.
Ideea proiectului Hai-hui prin munti a pornit de la faptul ca imi place foarte mult sa povestesc despre muntii prin care ma plimb alaturi de prietenii mei sau de oameni pe care ii cunosc la fata locului. Consider ca avem o tara minunata, binecuvantata cu toate formele de relief, si pe care este pacat sa nu o cunoastem.
Imi doresc o promovare mai puternica a destinatiilor turistice din Romania, planuri si masuri coerente, turisti care sa aprecieze potentialul acestei tari…
Daca prin acest blog am reusit sa fac cunoscuta macar o particica din comorile pe care le ascund muntii nostrii, atunci pot sa spun ca visul meu a inceput sa se contureze J.
Va invit sa fim Hai-hui prin munti!
Hai-hui prin munti 
Te salut prietene!Pentru mine toti cei ce iubesc muntele sunt prieteni pentru ca isi impart si impart la randul lor linistea si sfintenia pe care o intalnesc ACOLO, in munti.Nu stiu altii cum sunt dar pe mine senzatia unei clipe de inceput de lume ma infioara de fiecare data cand strabat munti si paduri, locuri in care niciodata murdaria umana nu va putea prolifera oricat va incerca.Citind tot ce ai scris m-am scufundat in melancolia amintirilor.In faculatate am inceput sa colind muntii cu acel rucsac cu bare de aluminiu, rusesc, (care azi sta la loc de cinste in panoplie), cu paturi si corturi grele, cu folii de plastic Goretex :)))))).Toate astea au facut memorabile turele din Bucegi, Piatra Craiului, Retezat si m-au facut sa apreciez echipamentul de astazi.Mi-a placea ca toti cei iubesc muntele sa se aiba un loc al lor, un loc din care sa “predice” despre ce inseamna sa ajungi acolo cu sufletul deschis, sa trezesca la realitate hoardele de consumatori de mici si bere pentru care muntele nu inseamna decat o alta locatie de desfasurare a kilelor de mancare si bautura, boxelor din care se deverseaza peste liniste poluarea fonica a manelelor.Am fost de mai multe ori in aceleasi locuri si la intervale de luni si ani le-am vazut degradandu-se sub povara incostientei oamenilor.Pacatul e mare si apartine si celor ce nu fac nimic pentru a impiedica tot raul asta.
Tie, prietene iti multumesc ca existi si pentru ceea ce faci in sprijinul binelui si sper ca intr-o zi ne vom intalni spre a povesti despre vremuri trecute si vremuri ce se nasc.
Salut Paul si multumesc ca mi-ai scris!
Intr-adevar, sunt foarte multi care contribuie la degradarea mediului inconjurator. Si eu sunt satul de cei care fac gratare in cheile Rasnoavei sau in Parang, mai sus de Ranca, sau pe valea Cerbului…
Observ, in acelasi timp, ca sunt parca din ce in ce mai multi cei care vor sa mearga pe munte, fie la catarat fie la trekking. Asta nu poate decat sa ma bucure si sa ma faca sa sper ca turismul in Romania va capata o alta fata.
Si eu am mers cu rucsac din ala, model vechi, de care povestesti tu :))). Tin minte ca nu puteam sa pun in el decat vreo 2-3 chestii. Nu aveam haine speciale, de munte, dar aveam dorinta de a merge si entuziasmul. Cateodata, astea sunt de ajuns.
Sper sa -mi mai scrii si sa povestim despre turele pe munte. Cele care au fost si cele care vor fi!
Aici imi amintesc cum, cu o sumedenie de ani in urma, intorcandu-ma din Romania cu ATLASSIB, am cunoscut un tanar care mergea in Elvetia pentru catarat pe munti. N-as vrea spune ca vei fi fost tu, dar amintirea aceea mi s-a improspatat citind acum.
… Din pacate, nu am fost decat o singura data la Omu, in timpul facultatii, multumita unui coleg care era pasionat si si ghid turistic si acea excursie, cu fosti colegi, mi-a ramas intiparita ca una dintre cele mai frumoase intamplari din viata.
*
Libertatea… Din cer!