Se pare ca in ultima vreme am parte numai de ture fulger, in sensul ca plec la munte cu noaptea in cap si ma intorc acasa seara tarziu.
In fine, dupa ceata, viscol si coduri de toate culorile s-a anuntat un weekend cu vreme buna de tot: soare din belsug, cateva grade sub zero, fara viscol si alte intemperii.
In ultima vreme fusesem prin Baiului si Ciucas asa ca am zis sa mai schimbam peisajul. Masivul castigator a fost Piatra Craiului. Erau mai multe variante de trasee la care ma gandisem pentru o tura de o zi; dupa indelungi framantari am ramas blocat pe varianta Gura Raului- Poiana Zanoaga- Curmatura- Saua Crapaturii- Varful Turnu. Intoarcerea avea sa se faca pe aceeasi ruta.
Daca facusem bine socotelile, insemna ca trebuia sa fim inapoi la masina la cel tarziu 18.
Participantii la tura au fost: Dan( aka Cumnatu’ ), Nicu, Raluca, Catalin, Adi( nasul lui Catalin ). Pe la 3:30( da, ati citit bine ) i-am pescuit pe Dan, Nicu si Raluca urmand ca apoi sa mergem in zona Obor si sa il luam si pe Adi.
Pana la Zarnesti am mers foarte bine, nu am avut parte de poleiul de care ma temusem. Am facut 2-3 opriri pe la benzinarii, pentru mancare si apa. La Gura Raului am ajuns pe la 7:40. Aici termometrul indica -12 grade. In zona Paraul Rece observasem la masina si -15…
Am topait un pic in jurul masinii, ca sa ne incalzim :). Cand am pus haina pe mine am avut senzatia ca am imbracat o foaie de tabla :))); era asa de rece si de rigida..
Incet, incet se lumina si se vedea ca vom avea parte de o zi frumoasa. Am mers agale catre fantana lui Botorog si apoi am intrat in padure, pe banda galbena.
Prima varianta pentru acces la Curmatura fusese cea prin Saua Crapaturii. Pentru asta ar fi trebuit sa mergem pe drumul care duce la Plaiu Foii si de acolo sa facem stanga, urmand sa intram in padure. Discutasem insa de dimineata si ajunsesem la concluzia ca aceasta varianta e mai solicitanta asa ca am lasat-o pentru alta data.
Revenind la drumul nostru…zapada era putina, nicidecum din abundenta, asa cum crezusem eu. Tot auzisem la meteo ca a nins peste tot asa ca m-am asteptat la iarna in toata regula.
Dupa vreo jumatate de ora de mers am simtit cum incep sa transpir; ceilalti erau in aceeasi situatie asa ca au renuntat la geci, polare, manusi..
De prin padure
Nu avem parte de zapada dar macar stim ca vom avea o zi splendida. M-am cam plictisit de ceata si viscol, asa cum am prins in ultimele ture. A iesit soarele si pe strada noastra, ca sa zic asa :).
Traseul asta imi place pentru ca ajungi si in poiana Zanoaga iar de aici se vede extraordinar de frumos creasta Pietrei Craiului; o singura data am vazut-o de aici pe vreme buna.
In Poiana Zanoaga
De aici pana la cabana Curmatura mai avem de mers aproximativ 30-40 de minute. Stateam foarte bine cu timpul asa ca ne-am oprit ca sa admiram privelistea. Ma uit inspre Piatra Mica si imi aduc aminte cum am coborat de pe varf impreuna cu Mihai, in urma cu 2 ani. Eram in zapada pana la brau dar era o senzatie tare faina :). Vezi tura aici https://danchitila.wordpress.com/2009/03/.
O luam din loc pentru ca avem un program de respectat.
Din loc in loc, poze..
La cabana am ajuns pe la ora 10. Lume multa…la un ceai cald, la o fotografie, la o palinca. Fiecare cu pasiunea lui, ce sa mai!
Vremea…super!
Dinamovist convins..
Dupa ce am mers sa imi cumpar un ceai cald m-am oprit ca sa stau de vorba cu Gavrila Serban si Adrian Badea, doi prieteni de la sala. Cu Adi am fost chiar coleg de clasa, in liceu. Din pacate nu am tinut legatura dupa ce am terminat scoala, dar niciodata nu este prea tarziu ca sa o reluam.
Baietii facusera o tura de 2 zile in Crai si se dadusera cu schiurile de tura. Erau si ei mirati de zapada putina pe care o intalnisera aici.
La ora 11 am plecat catre Saua Crapaturii. Prin padure am mai oprit pentru niste poze, insa nu am zabovit prea mult pentru ca trebuia sa respectam orarul.
Pana la balconul din Saua Crapaturii am facut aproximativ jumatate de ora. Cu toate ca am fost de multe ori aici, raman si acum..mut de uimire in fata privelistii :).
Acul crapaturii
In zare
Cat am stat noi la pozat si mancat, au mai aparut cateva persoane care urcasera de la Curmatura. Am profitat de vizibilitatea excelenta si am aruncat un ochi catre obiectivul zilei: varful Turnu. Nu parea sa fie prea multa zapada prin zona; luasem totusi, coltarii, coarda de 60 m si un piolet. Nu se stie niciodata cand ai nevoie de ele si e mai bine sa fii prevazator.
Mai urcasem pe Turnu(1923 m alt.) in 2005, intr-o frumoasa zi de August, impreuna cu Floricel, Nicu, Alina si Catalin. Tineam minte ca sunt vreo 4 lanturi puse in zonele mai expuse; in rest insa…destul de usor. Bine, sa nu uitam totusi ca iarna nu-i ca vara!
Aproape de intrarea in traseu
Putina zapada, dupa cum ziceam. Oare cand va veni iarna aia adevarata, cu zapada ca-n povesti?
Cateva fotografii inainte de a porni la atac 🙂
Pana sa ajung la baza traseului ma gandeam sa folosesc coltarii; am ajuns aici si am constatat ca este foarte cald asa ca am renuntat rapid la idee. Uitandu-ma in sus vedeam ca era putina zapada, stanca era uscata…
Plec primul, animat de gandul ca imi voi fotografia si filma prietenii in timp ce urca.
Odata trecut de primul lant imi dau seama ca am luat pioletul degeaba. Ceilalti ma sfatuisera sa il las la baza traseului insa eu ma gandeam ca il voi folosi ca sa sparg gheata, sa fac urme etc. Dupa cum arata zapada pe traseu…cam slabe sansele pentru asemenea activitati.
Ora limita pe care o gandisem pentru a ajunge pe Turnu era 15; asta, daca aveam sa intampinam obstacole deosebite pe traseu. Vroiam neaparat sa ajungem la masina pana se intuneca; nu de alta dar ne gandeam ca drumul s-ar putea sa fie foarte aglomerat la intoarcere asa ca era bine sa ajungem cat mai repede pe DN1.
Urcusul nu este solicitant, cel putin deocamdata. Mai dam peste niste cabluri si le depasim destul de repede. Profit de faptul ca am aparatul la indemana si fotografiez oamenii si locurile 🙂
Vedere de sus
Dan cumnatu’
Piatra Mica in toata splendoarea ei
Urmeaza o mica traversare in stanga
Nu-mi vine sa cred ca avem parte de o asemenea vreme; taticul Crai a fost tare generos astazi. Cu putin efort cred ca as putea sa merg si in tricou :).
O portiune cu grohotis, un pic mai dificila
A urmat o zona mai cu cantec, daca se poate spune asa. Este vorba despre un mic horn, care la prima vedere nu punea probleme. Peretii acestuia erau insa plini de gheata, lucru care ne-a pus un pic in dificultate. Raluca si cu Nicu urcasera primii. Am urmat eu, iar dupa mine Catalin, Adi si Dan.
Adi a incercat sa ma impinga un pic vazand ca nu prea am pe unde sa pun picioarele ca sa ma ridic. Aici m-am panicat un pic fiindca mi se pusese un carcel la piciorul drept si din cauza asta mi se parea ca nu am nici un fel de sustinere. Pana la urma am reusit sa trec de pasajul buclucas. Ajuns intr-o zona mai sigura, langa Nicu si Raluca, am scos coarda si am pus-o pe dupa un colt de stanca, ca sa-i putem ajuta pe Dan, Adi si Catalin.
Am rasuflat usurat cand am vazut ca toata lumea era bine. Probabil ca nu toti erau incantati de acest moment mai incarcat de adrenalina dar din pacate pe munte nu poti sa prevezi chiar totul; mai apar si situatii in care este nevoie de foarte mult calm si de cooperare din partea tuturor.
A urmat inca o traversare mai expusa, dupa care mers mai lejer, prin tufe de jnepenis, pana in creasta.
Si aproape de varf…
Pe Turnu…o priveliste de vis! Vizibilitate 100% in toate directiile.
Catalin si Adi
Nicu si Raluca
Ne sta bine impreuna 🙂
Coborarea s-a facut pe acelasi traseu, bazandu-ne pe vorba: drumul cunoscut e cel mai sigur.
La ora 14 am inceput coborarea. Am mers relativ usor, cu bagare de seama la zonele unde trebuia coborat cu fata la stanca. Pe alocuri mai era gheata asa ca eram cu ochii in patru.
Am ajuns si la hornul cu probleme. Solutia care a deblocat situatia a constat in trecerea corzii printr-o ditamai clepsidra, prin care era trecut si lantul care asigura zona expusa pe care tocmai o depasisem. Coarda am pus-o in doua, ca la rapel. Pusa in doua, era suficient de lunga incat sa treaca prin horn si sa atinga platforma pe care trebuia sa ajungem.
Am ramas ultimul, ca sa recuperez coarda. Catalin ma astepta pe platforma ca sa ma ajute in caz ca ceva nu mergea. Si…bineinteles ca nu a mers. Cand a incercat sa recupereze coarda, am descoperit ca nu mergea. Solutie de avarie: am pus anou in jurul clepsidrei si am trecut coarda prin bucla formata. Am coborat pe sfoara la Catalin si am inceput amandoi sa tragem.
Dupa ce ne-am chinuit un pic am reusit apoi am strans bagajul si i-am dat la vale; ceilalti ne asteptau de ceva vreme. Deh, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ; macar am invatat ceva din isprava asta.
Poze facute la coborare
Am ajuns la balconul de la Saua Crapaturii la ora 16:15; am coborat de pe varf in 2 ore, ceea ce consider ca este foarte bine, avand in vedere ,,ingineriile” pe care a trebuit sa le facem la coborare.
Nu am mai mers la Curmatura ca sa mancam, desi asa se propusese initial, ci am mers repede catre masina. Am ajuns la Gura Raului la ora 18 fix.
Drumul pana la Bucuresti a fost destul de…antrenant. De ce spun asta? Pe DN1 au fost multe portiuni unde ceata era foarte densa, obligandu-te sa mergi lipit de volan.
Lasand asta la o parte, a fost o tura foarte reusita, cu momente mai dificile dar care in cele din urma au fost depasite cu brio. Multumiri echipei!
Hai-hui prin munti 