Archive for the 'SCOALA DE GHIZI' Category

06
Jun
11

Plaiul Foii si Creasta Generalului

In weekendul 4-5 Iunie am fost intr-o zona foarte draga mie si Mihaelei, si anume la cabana Plaiul Foii.

In ultimele doua saptamani tot incercasem sa facem rezervari acolo dar totul era ocupat. Pana la urma, perseverenti fiind, am reusit sa inchiriem o camera pentru weekendul ce se anunta foarte insorit.

Am plecat de vineri dupa-amiaza, o data ca sa ne bucuram cat mai mult de sederea noastra acolo, si doi , pentru ca sambata dimineata eu trebuia sa fiu la intalnirea cu AGMR din Brasov, de la clubul Reduta.

Aproape de  Sinaia am avut surpriza sa constatam ca se lucreaza(deh, daca nu ne uitam deloc la televizor, nu aflam una-alta) asa ca aici am pierdut cateva zeci de minute bune.

La Plaiul Foii am ajuns pe la 21:30, zgaltaiti bine de drumul plin de denivelari, lung de 12 km.

Desi am fost de multe ori aici si am mancat, niciodata nu ne-a dat prin cap sa ne cazam la cabana.

Camera cu pat dublu in care am stat era foarte curata iar baia era pe hol. Despre mancare stiam ca este foarte gustoasa asa ca nu m-a preocupat prea mult acest aspect.

Sambata dimineata, la ora 6, am plecat spre Brasov. Pana acolo am facut mai putin decat credeam asa ca am parcat masina in oras pe la ora 7 si un pic. Intalnirea era la 8:30 asa ca m-am dus la plimbare prin Piata Sfatului.

Sambata dimineata la cabana

Era o dimineata superba, cu mult soare. Brusc, mi s-a facut pofta de o cafea cu lapte asa ca am cautat un bar in care sa ma infig.

L-am gasit repede si mi-am comandat cafea impreuna cu un croissant cu..cascaval. Si acum imi ploua in gura cand imi aduc aminte.

Cu toate ca nu ma omor dupa asa ceva, asta a fost cel mai bun croissant pe care l-am mancat pana la frageda varsta de 29 de ani.

Dupa ce am savurat cafeaua am cerut-o si pe a doua…la pachet. Pe la ora 8 am plecat spre Reduta iar aici m-am intalnit cu Mini, Zsolt, Mosu, Colonelu’, Ursu’, Gabi.

Ulterior au venit si Alexandra, Mihaela, Ciri, Costi, Csaba, doamna Enache, Radu Mircea.

Cursul teoretic a inceput cu primul ajutor. Mai exact, am efectuat pansamente de toate felurile si pentru mai toate partile corpului.

Am avut apoi niste discutii off-topic cu Radu despre intamplarea cu viperele de la Basarbovo si despre alimentatie, hipotermie etc.

La un moment dat am avut pauza asa ca am mers la un restaurant din Piata Sfatului si am comandat pizza, salate, bere…

Partea a doua a cursului a fost legata de metodele de comunicare cu grupul de turisti. Lectia a fost tinuta de un psiholog, si s-a dovedit a fi deosebit de interesanta si interactiva.

Am facut si cateva jocuri, dintre care unul mi-a placut in mod deosebit. Ne-am impartit in doua grupuri. Stateam in sir, fiecare cu fata la spatele celui din fata. Conducatorul jocului(un fel de magister ludi) spunea ultimei persoane un cuvant, fara ca ceilalti sa il auda. Ultimul trebuia sa transmita cuvantul celui din fata lui, celalalt sa ii transmita urmatorului si tot asa. Dar…informatia trebuia transmisa fara sa se vorbeasca! Deci, un canal de comunicare era blocat si trebuia gasita o modalitate pentru ca informatia sa circule.

Scopul era ca informatia sa ajunga la cel din fata(la mine) intr-un mod cat mai putin distorsionat.

Din moment ce nu aveam voie sa vorbim, a trebuit sa ne intelegem altfel, asa ca am desenat(cu degetul) pe spatele celui din fata noastra literele. A fost mai greu la inceput dar cu putina atentie…am reusit.

Nu mi-am dat seama care a fost prima litera asa ca am incercat sa le ghicesc pe celelalte si apoi sa deduc cuvantul. Treaba a functionat asa ca am ghicit cuvantul: MASINA. Yupiiiiiiiiii!

Scopul jocului, dupa cum am mai zis, era ca in lipsa unui canal de comunicare, sa incercam sa gasim altul. Jucandu-ne precum niste copii, mi-am adus aminte de ce ni se spusese mai demult despre mijloacele de comunicare intr-un traseu de catarare de mai multe lungimi. Cineva sustinea sus si tare ca ar fi bine sa avem niste statii walkie talkie.

Bine, dar ce se intampla daca ramai fara baterii sau nu poti sa folosesti statiile din cine stie ce alt motiv? Pai..foarte important este ca atunci cand pleci pe traseu sa ai si planul B. In cazul in care capul si secundul nu se pot auzi din cauza zgomotului facut de un rau de exemplu, sau din cauza ca bate vantul, ar putea sa stabileasca o metoda ,, de avarie ”: sa traga de una din corzi de 2-3 ori, acesta fiind semnalul ca celalalt trebuie sa plece.

Este doar un exemplu de ceea ce se poate intampla atunci cand conditiile sunt neprielnice.

Revenind la oile noastre, cursul de comunicare mi s-a parut deosebit de interesant si de util. Concluzia este ca tot timpul oamenii trebuie sa discute, sa identifice problemele, si sa incerce sa gaseasca solutii cat mai diverse.

Dupa pranz s-a discutat despre ceea ce presupune  profesia de ghid montan. Doamna Enache ne-a facut o prezentare elaborata a acestei activitati, ajutata de slide-uri facute in powerpoint.

Bineinteles ca nu au lipsit dezbaterile asa ca am terminat cursul pe la ora 17, nicidecum pe la ora 14, cum se crezuse initial.

Ne-am luat la revedere apoi am plecat spre Plaiul Foii, ca sa ma intalnesc cu Mihaela. Am luat cina, sau pranzul pentru altii, apoi ne-am plimbat prin jur si am admirat muntii.

Poze facute prin jurul cabanei

Asta mi-a placut cel mai mult

Stiam ca Mini si cu Jsolt mergeau in Cheile Rasnoavei asa ca in mintea mea a inceput sa incolteasca o idee…

Am pus mana pe telefon si am sunat-o pe Minerva.

Eu: Voi ce faceti maine in chei?

Mini: Pai..Jsolt vrea sa faca nu stiu ce traseu cu Adi Cernea.

Eu: Si…tu ce faci? Nu ai chef sa te cateri?

Mini: Pai ba da, daca vii si tu acolo..dar ce ai vrea sa facem?

Eu, deja entuziasmat: Hai sa incercam Creasta generalului pentru ca e scurta si usoara. Eu sunt un pic presat de timp asa ca…

Mini: Ok, maine dimineata la 7 si ceva ne vedem acolo.

Yupiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Am alergat pe scari, pana in camera, si am inceput sa-mi fac bagajele pentru sesiunea de catarat.

A doua zi ,  pe la 6 dimineata, aruncam echipamentul in masina si fugeam catre Cheile Rasnoavei.

Pe Creasta generalului mai fusesem impreuna cu Mihai  in 2010, dar atunci abandonasem dupa numai doua lungimi.

Am ajuns in chei inaintea lui Mini, care venea din Brasov, si am studiat un pic traseul.

Poze de la baza traseului

Pintenul magarului

Pe la ora 8 a venit si Mini impreuna cu Jsolt si Adi Cernea. Noi am intrat in traseu la 8:30, iar eu am mers cap de coarda.

Am folosit o coarda de 60 m, am luat cu mine vreo 12 bucle desi stiam ca nu e nevoie de atatea, anouri, cateva carabiniere cu filet..

Am mai spus si mai demult, traseul este foarte bine asigurat, as putea spune chiar ca e asigurat in exces.

Am regrupat la sfarsitul primei lungimi, pe o platforma unde aveai loc sa dansezi brasoveanca.

Mini

In lungimea 2 se pleaca pe o fisura bine pitonata, si cam spalata, dar cu niste prize destul de bune la maini. Exista si o bucata de coarda trecuta prin pitoane asa ca va puteti ajuta de ea.

Traseul se orienteaza apoi catre stanga dupa care mai urcati cativa metri si ajungeti intr-o ditamai regruparea, pe o brana larga. Aici este un cablu de asigurare.

Coechipiera de nadejde

Vedere din regrupare

Mini again

In a treia lungime am plecat tot eu cap, un pic dezorientat pentru ca nu prea imi dadeam seama in ce parte sa merg. Erau cam multe pitoane la discretia mea asa ca am plecat cu gandul  ca imi voi da seama mai sus ce si cum.

Plecand din regrupare, se urca vreo cativa metri apoi se merge spre dreapta, dupa care traseul se orienteaza catre stanga si duce catre o regrupare comfortabila, cu pitoane sanatoase.

Eu fost un pic cam indecis, pe masura ce am urcat(tot din cauza cuielor foarte dese), insa pana la urma am incercat sa intuiesc linia traseului. Mini mi-a fost si ea de mare ajutor pentru ca mi-a mai ,,soptit” atunci cand s-a putut 🙂 .

Pe ultima lungime a plecat Mini cap. Se urca un pic apoi traseul merge catre dreapta, prin niste balarii, dam si de un pic de grohotis, dupa care viram stanga si iesim in regrupare. Este o lungime scurta si usoara.

Dancing on the rock

Si una de final

Adi Cernea ne spusese ca de aici nu mai e nimic deosebit asa ca ne-am retras pe poteca vizibila ce duce la baza traseului.

De-a lungul drumului de coborare sunt montate niste cabluri de care te mai poti tine daca nu te simti sigur pe picioare. Probabil ca pe ploaie coborarea prin padure devine mai anevoioasa.

Pentru ca nu am avut cum sa trecem raul si sa ajungem pe malul celalalt, m-am descaltat(Minerva era in sandale) si am mers prin apa. Ce senzatie racoritoare, dupa caldura de care avusesem parte pe traseu.

Ca si concluzie..traseul mi-a placut, e foarte fain pentru antrenament la catarat si pentru exersarea manevrelor de coarda. Este o solutie excelenta in cazul in care te grabesti si vrei neaparat sa cateri un traseu de mai multe lungimi.

Dupa ce am strans echipamentul i-am zis la revedere lui Mini si cheilor Rasnoavei si am plecat glont catre Plaiul Foii.

Acolo am servit pranzul, ne-am mai plimbat un pic, dupa care am fugit la Bucuresti.

Au fost doua zile minunate, in care ne-am bucurat de frumusetea Craiului si de adrenalina din Chei.

17
May
11

Cotofana si Muchia Iepurasului

Se tot zvonea de ceva vreme ca AGMR vrea sa ne duca la examen in Peretele jivinelor aka Peretele animalelor.

In weekendul 14-15 Mai s-a stabilit intalnirea asa ca am luat prognoza la puricat. Nu mai tin minte  cand am vazut ultima oara pe site-ul meteoblue un weekend asa de insorit in zona Rasnov. Cred totusi ca a trecut destul de mult.

Sambata dimineata am fugit spre cheile Rasnoavei cu ganduri de catarat. De vreo cateva zile incepusem si antrenamentele la panoul de la Crangasi, cu rezultate dezamagitoare insa.

Pauza de aproape 2 luni isi spunea cuvantul: ma scurgeam de pe prize precum o pisica pe un acoperis fierbinte. E frustrant sa constati ca iti mor degetele in cateva minute.

Am sperat totusi ca la stanca voi avea mai mult noroc asa ca am pornit increzator catre munte.

Intalnirea era la ora 9, la Bolovanul prostului. Ca de obicei, am cules-o si pe Andreea din Predeal, si apoi am calcat acceleratia ca sa ajungem la timp.

Pe la 8 :30 am ajuns la destinatie. Se anunta o zi foarte frumoasa, foarte calda, si cu cer senin.

Zsolt si cu Mini erau acolo de vineri. Catarasera Lupul cel Rau, unul dintre cele mai grele trasee din Peretele animalelor.

Cat am stat noi de vorba au aparut si Ciri, Csaba, Colonelu’ , Radu si Sandu, albanezii si ghizii.

Radu si cu Sandu au hotarat sa nu participe la examen si au mers sa faca in doi un traseu pe care aveau sa il aleaga de comun acord.

Noi ceilalti ne-am indreptat catre Poiana Inului. Aici, dupa ce s-au facut echipele si s-a impartit echipamentul, s-au tras la sorti traseele.

Eu am cazut in echipa cu Emil(zis si Mosu’) si cu Bogdan Rus(ghid la AGMR in viata de zi cu zi dar acum pe post de secund si inspector).

Aveam sa merg ca secund in Cotofana, cotat cu 5A, urmand ca duminica sa fac eu cap de coarda un alt traseu.

Urcusul pana la baza peretilor m-a facut sa mor de cald si sa regret faptul ca am luat pe mine o bluza de corp cu maneca lunga. Am zis totusi ca va incepe sa adie vantul si la un moment dat mi se va face frig. Bineinteles ca nu a fost asa, ba din contra, s-a facut din ce in ce mai cald iar adierea de vant la care speram nu a mai venit.

Mosu’ a plecat cap, pe o prima lungime cam plina de iarba si pamant. Asta imi aduce aminte de pamantul pe care era sa alunec anul trecut in Iepuras,  in prima lungime..

Dupa ce regrupeaza, este randul nostru sa urcam. Pleaca Bogdan iar eu astept cumintel semnalul. Dupa ce urca el vreo cativa metri, vine si randul lui nea Dan.

Cam asa arata peretele

Cu balariile ma mai descurc dar pamantul asta care mi se lipeste pe papucii de catarat…este foaaaarte nasol.

In fine, dupa vreo 20 m de catarat ajung si eu in regrupare.

Inginerie

Dupa cateva minute de odihna capul nostru de coarda pleaca in a doua lungime, care arata ceva mai ,,dezbracata” de balarii decat prima. Sa speram ca nu ma insel.

Stau atarnat in regrupare si contemplez celebra arcada care ne asteapta in lungimea 3. Asa, dupa cum o vad de aici, pare destul de accesibila. Banuiesc ca este si bine pitonata.

Bogdan Rus in action

Eu, atarnat

A doua lungime a fost mai curata decat prima si m-am bucurat de fiecare centimetru de stanca.

Csaba in Mielul cel bland

Vedere din perete

Mini Vincze, secund, in Miel

In regruparea din lungimea a doua, se face o traversare spre stanga, pe o brana inierbata. De aici incepe, dupa mine, distractia pe acest traseu.

Bucegii in zare

Mosu’ a mers foarte bine pe lungimea asta. S-a oprit de vreo doua ori sub arcada, pentru ca il lasasera mainile, dar din partea mea a avut si are tot respectul!

Sunt sigur ca multi cunosc aceasta portiune din Cotofana, cu toate astea insa vreau sa spun cate ceva despre ce am observat eu aici.

1. Mi-am dat seama ca munca secundului nu este deloc mai usoara pentru ca in momentul in care scoate asigurarea de pe coarda lui, este expus pericolului de a cadea si de a ,,matura” peretele. Avand in vedere faptul ca aici se face o traversare pe sub arcada, catre stanga, va puteti imagina cam cum ar arata o pendulare..

2. Acum arcada avea niste zone ude asa ca atentia trebuia sporita. Cum spunea Zsolt, foarte incantat de acest traseu, pitoanele sunt batute ,,exact acolo unde este nevoie de ele”.

3. Prize la maini sunt destule, pentru picioare se poate folosi si aderenta stancii, dar eu cred ca o tehnica bine stapanita este musai.

Eu mai am de lucru mult la jocul de picioare, asa ca am cam tras de maini aici. Pot sa spun ca lungimea asta m-a obosit destul de tare.

Urmatoarea nu este mai usoara decat aceasta; pot spune ca este cel putin la fel de solicitanta daca nu chiar mai tare.

Urmarindu-l pe Bogdan cum se misca am zis ca este relativ usor. Ei bine, m-am inselat. Acolo unde el a trecut ca un balerin eu am strans din dinti.

Lungimea debuteaza cu, oare de ce nu ma mir,  o TRAVERSARE catre stanga. Aici trebuie sa te intinzi un pic si sa apuci niste prize bune la maini. La picioare…tot ce poti  🙂 .

Dupa ce treci de aceasta traversare foaaarte interesanta, mergi pe o fata cam verticala, cu prize destul de bune la maini. Eu m-am tras de bucle in vreo doua locuri, recunosc, asa ca …Bogdane, daca citesti acest jurnal, sa stii ca am trisat si nu am trecut pasii la liber.

In regrupare m-am reintalnit cu coechipierii mei. De aici am facut doua rapeluri(marea mea iubire) pana la baza traseului, folosindu-ne insa de regruparile din Miel.

De ce spun ca rapelul e marea mea iubire? Pentru ca este manevra care nu imi place absolut deloc, mai ales facuta dupa  niste pitoane vechi. Niciodata nu am avut acel sentiment de siguranta sau de placere atunci cand am coborat de pe un traseu de mai multe lungimi.

As prefera sa catar cap de coarda 1000 de m decat sa fac rapel dintr-un traseu.

Am ajuns la baza peretelui si am strans corzile si buclele. Mosu’, care probabil ca nu se saturase de catarat, a hotarat sa urce impreuna cu Gabi in Cangur(4B). Au urcat doua lungimi dupa care au coborat in rapel.

Andreea coborase din traseu si plecase din nou, de data asta impreuna cu Jsolt, in Mielul cel Bland. Din ce a povestit, a aflat pe pielea ei(sau pe degetele ei) ca Mielul nu e chiar atat de bland pe cat vrea sa para..

Eu am stat la baza peretelui, de vorba cu Mini, pret de vreo ora- doua. Am stat cu castile pe cap deoarece exista pericolul sa mai pice cate ceva din cer  :)))

Jsolt si cu Andreea au intarziat destul de mult, asa ca de la baza peretilor am plecat pe la ora 19.

Ne-am mai oprit un pic in Poiana Inului ca sa ne bucuram de priveliste. Ce frumos se vad muntii Bucegi…

Pacat ca HP-ul meu de 4 megapixeli nu poate sa redea ceea ce am vazut..

Peretii, dragii de ei

Pe la ora 20:30 am ajuns la Predeal, la Andreea. Dupa caldura de care avusesem parte toata ziua, am zis sa ne racorim cu niste beri. Merge berea dupa efort fizic, nu?

Pe la ora 22 a venit si Razvan astfel ca ne-am intins la palavre. Pe la 23 am dat stingerea fiindca a doua zi ne asteptau Animalele 🙂 .

Duminica, pe o vreme superba, ne-am intalnit in Poiana Inului.

Astazi era randul meu sa merg cap de coarda intr-un traseul de gradul 5A sau 5B. De data asta am picat in echipa cu doamna Felicia si cu Mosu. Am facut rost de doua semicorzi, am strans buclele si restul de echipament si am plecat spre traseul nostru, adica Muchia Iepurasului(5A).

Aici m-am echipat, mi-am verificat ,,clientii”, apoi mi-am luat LA REVEDERE si am purces la catarat 🙂 .

Mai tineam minte de anul trecut prima lungime asa ca mi-a fost destul de usor sa ma orientez. Traseul face dupa cativa metri de la plecare stanga apoi urmeaza un diedru unde mai bine intri cu un trimmer, dupa care merge spre dreapta catre regruparea intermediara.

Principala problema, sau singura pe aceasta lungime, a fost pamantul care mi s-a lichit pe espadrile. Talpile murdare de pamant in combinatie cu iarba pe care am fost nevoit sa o calc, au dus la o combinatie nu tocmai placuta.

Avand semicorzi de 45 am regrupat peste tot pe unde am gasit cuie sanatoase. Dupa prima regrupare, pe care mi-o aminteam foarte bine, am plecat in lungimea a doua. Prize sunt din belsug, roca este foarte compacta..catararea este o placere!

Ajung la o regrupare cu vreo 4 cuie(cata generozitate din partea celor care au pitonat traseul). Stau destul de comfortabil aici. Privelistea este extraordinara. Vremea tine cu noi, e clar.

Vin si secunzii. Dupa cateva minute de odihna si cateva sfaturi plec mai departe pe o lungime frumoasa, cu prize  excelente. Pitoanele sunt cam lipsa dar escalada este usoara; nu cred ca depaseste gradul 5.

Nu pot sa nu remarc diferenta dintre stanca de aici si cea de la intrarea in chei. Fac comparatie cu creasta Generalului, un traseu urcat de zeci sau sute de oameni. Acolo stanca este lucioasa, din cauza ca au trecut atatea perechi de bocanci si espadrile.

In Animale, din ce am observat eu pana acum, stanca este in general foarte compacta si aderenta.

Dupa ce am regrupat si au venit coechipierii, mi s-a atras atentia asupra faptului ca am ratat vreo 2 pitoane. Probabil or fi fost mascate de iarba si nu le-am vazut.

In urmatoarea lungime am ajuns la o fata spalata, pe care era clar ca nu aveai cum sa urci. In dreapta in schimb se vedeau niste cuie asa ca am asigurat acolo dupa care m-am orientat spre niste zone mai inierbate. Dupa un pic de balaureala si vreo doua pitoane razlete am ajuns la o regrupare intermediara, marcata prin 2 cuie si o cordelina rosie. Aveam sa aflu ca de fapt aia era o VARIANTA. Regruparea cea buna avea sa fie la cativa metri mai sus, pe o brana inierbata.

De la aceasta brana Mosu a preluat stafeta si a mers cap pe ultima lungime, cea mai tehnica. Initial am crezut ca este nevoie de forta ca sa o parcurgi dar acum cred ca secretul sta in tehnica si in felul in care te pozitionezi pe picioare.

Ne-am intalnit cu Mosu la final de traseu, ne-am strans mainile, apoi am coborat repede pentru ca ceilalti colegi ne asteptau la baza stancilor.

A urmat traditionala sedinta din Poiana Inului, cu dezbateri aprinse.

Cat am stat acolo la discutii am aflat ca doi dintre colegii nostri(Radu si Sandu) avusesera parte, cu o zi inainte, de o experienta neplacuta in traseul Caprioara. Pe la pasajul cheie, cel cu fisura, capul de coarda a cazut cativa metri buni si a rupt o asigurare. Din fericire nu a avut lovituri serioase insa sperietura a fost de proportii…

Cei doi au incercat sa faca rapel, dar probabil erau prea obositi asa ca le-a luat foarte mult.  Noroc ca intr-un traseu alaturat au fost 3 ghizi care au mers dupa ei si i-au ajutat sa iasa din Caprioara.

Tot sambata, in traseul Cangurul, intr-o regrupare, Zsolt Torok si cu Csaba, au asigurat dupa toate regulile insa un piton a cedat asa ca au cazut aproximativ 1-2m.

In concluzie, cum zicea Csaba: poate nu ar strica sa carati dupa voi 2-3 pitoane si un ciocan sau asigurari mobile.

04
Apr
11

Schi de tura pe valea Cerbului

Sambata dupa amiaza, pe o vreme foarte calda, am plecat din Bucuresti cu destinatia Busteni. La Caminul Alpin, pentru ca acolo a fost punctul de intalnire, am dat mana cu Zsolt si Mini. Zsolt, fiind membru CAR, putea face rost de camere. La Camin insa, toti 3 am avut surpriza sa constatam ca persoana de contact a lui Zsolt nu era de gasit la telefon; usile caminului erau inchise, ferestrele asemenea..

Dupa vreo jumatate de ora de stat pe afara, mai multe telefoane si cativa nervisori, o doamna foarte amabila(care era inauntru, dar nu auzise bataile noastre insistente in usa) ne-a deschis.

La Caminul Alpin mai fusesem o singura data, in 2009. Accesul este permis, in principiu, numai membrilor Clubului Alpin Roman. Probabil insa, ca in situatii mai deosebite, se pot face si mici exceptii.

Dupa ce ne-am instalat in camera, am mers la bucatarie si ne-am pregatit masa de seara. Zsolt si cu Mini, care erau pe cale sa incheie o zi in care fusesera numai pe drumuri, au pregatit o cina copioasa din care nu au lipsit ceapa si slana :).

Odata masa terminata, eu m-am retras ca sa pot sa ma ocup de pregatirea echipamentului pentru a doua zi. Duminica era rezervata pentru o zi de schi de tura impreuna cu Nusu si alti colegi de la AGMR.

Echipamentul complet pentru schi il luasem de la Marius. Din pacate acasa nu prea avusesm timp sa vad cum functioneaza schiurile si cat de bine mi se potrivesc claparii asa ca acum vroiam sa recuperez.

Claparii, marca Koflach, au venit foarte bine. Legaturile schiurilor mergeau foarte usor, mai usor decat la cele pe care le avusesem in Retezat.

Daca cu schiurile am reusit sa o scot la capat, cu coltarii nu am avut acelasi noroc. Niste suruburi intepenisera asa ca nu am reusit sa le mai misc absolut deloc. M-am gandit totusi ca e vreme calda si ca nu o sa dam peste zapada foarte inghetata.

Pe la ora 23 m-am bagat si eu la somn. A doua zi ne intalneam cu Nusu si cu restul colegilor, la ora 7.

Am dormit destul de bine pana pe la 6. Avand bagajul facut, dimineata nu m-am agitat prea tare. Am luat micul dejun, fidel obiceiului meu, apoi am incercat sa fac cateva poze de la fereastra camerei. Din pacate nu au iesit bine asa ca le-am sters. Nu-i nimic, recuperez pe traseu 🙂 .

La ora 7, punctual ca de obicei, a venit si Nusu impreuna cu Mihaela. Cum toata lumea era pregatita pentru ceea ce se anuntase a fi o tura de 12h, la 7:15  s-a dat startul.

In urma dezbaterilor se hotarase: vom urca pe Valea Cerbului, pana la Omu. Coborarea avea sa se faca pe acelasi traseu ori pe Valea Morarului.

Am pornit agale prin padure, dimineata pe racoare..Prin padure, urmele de ATV-uri incep sa isi faca aparitia. Spre surprinderea noastra, baietii cu cont de hi5 au fost foarte perseverenti si au inaintat destul de mult, lasand in urma o poteca turistica plina de santuri si noroaie. Sad but true!

Din loc in loc mai dam peste petice de zapada inghetata dar cam la asta se rezuma semnele iernii. Este destul de cald pentru ora 7; cu putin curaj cred ca as putea sa incerc mersul la maneca scurta. Gandul imi trece repede insa. Imi aduc aminte de  raceala de anul trecut si imi dau seama ca nu mai vreau sa am parte de asa ceva.

Prima oprire pentru ajustarea echipamentului

Dupa inca vreo jumatate de ora de mers apar din ce in ce mai des peticele de zapada inghetata. In unele locuri, ma dezechilibrez si alunec. E adevarat ca nici tenisii cu care sunt incaltat nu ma ajuta prea tare..

Prin poiana Costilei

Ce dor imi era sa car din nou schiurile de tura in spinare :)))). Acuma it’s a dream come true. Prietenii stiu de ce!

Am mers de multe ori pe traseul asta dar imi place foarte mult si nu m-am saturat de el. Chiar ma gandeam ca niciodata nu am prins vreme buna pe Valea Cerbului. De fiecare data am prins ploaie, ceata sau o combinatie de cele doua. Acum insa pare ca nimic nu va strica such a perfect day.

Din cand in cand mai dam peste ghiocei si branduse! Ehe, aici e primavara in toata regula. Sa vedem ce-o fi mai sus.

Dau peste niste portiuni in care gheata ma face sa-mi exersez talentul la echilibristica. Ce diferenta fata de mersul in bocanci..

In curand ajungem si in obarsia Vaii Cerbului. Aici facem o pauza de vreo 15 minute, ca sa ne hidratam si ca sa ne punem schiurile.

Acum incep sa simt cu adevarat caldura. Pe valea pe care trebuie sa urcam se vede ceva zapada dar se vad si multe zone in care e numai iarba.

Mihaela a fost desemnata ca ghid asa ca si-a luat rolul in primire, nu inainte de a verifica piepsurile fiecaruia, lopata si sonda de avalansa.

Dupa vreo 5 minute de mers  am dat de niste zone cam fara zapada pe care ne-am cam chinuit; nu mai spun ca a trebuit sa ocolim niste copaci cazuti, tot felul de arbusti etc. Un pic mai sus mie mi s-a desprins o legatura asa ca a trebuit sa apelez la Ciri san ca sa-mi dea o mana de ajutor. Din fericire problema s-a rezolvat destul de repede asa ca am putut sa merg mai departe.

Leaderul de grup

Zapada este una specifica acestui anotimp, adica umeda si grea. Cel putin asa mi se pare mie. Si mi se mai pare ca schiurile mele nu prea aluneca; am senzatia ca le trag dupa mine…si atat.

Urcam de vreo jumatate de ora si deja simt ca nu mai pot de cald. Soarele imi bate in cap dar eu ma incapatanez sa raman cu polarul pe mine. Pe dedesubt mai am o bluza de corp mai subtire care isi face bine treaba.

Zicea cineva ca e bine sa mergi pe cat mai multe tipuri de zapada cu schiurile, ca sa vezi care e diferenta. Eu neavand decat cateva iesiri la schi de tura, pot sa compar zapada asta cu cea din Retezat de acum doua luni si cu cea de anul trecut. Atunci am urcat pe zapada proaspata, pulver, iar mai sus spre varful Retezat am mers pe crusta.

Ceea ce am acum sub schiuri nu pot sa zic ca imi provoaca o placere deosebita. Ii aud pe cei din jurul meu care zic ca e excelenta! Asa o fi..

Ceva mai sus Nusu, care ii supravegheaza pe toti ca un vultur, ne arata cum sta treaba cu intoarcerile in deal si cu miscarea kick-turn. Observ ca nu prea imi iese acum; in Retezat mi-a iesit mult mai bine si mult mai des.

Am vrut sa incerc sa mai fac niste poze dar din pacate acumulatorii pe care i-am crezut incarcati full m-au pacalit. Nu am avut ce sa fac asa ca i-am inlocuit cu ceilalti care mai aveau ceva energie. Este a treia oara cand sunt pe valea Cerbului si nu reusesc sa fac poze, din diferite motive.

Ma chinui un pic cu acumulatorii, imi vars nervii pe ei dar…..reusesc!

Zsolt

As fi vrut sa fotografiez coltii Morarului, care se vedeau extraordinar de bine si de clar dar…daca nu ai cu ce, nu ai cu ce!

Mai sus, intr-o caldare mai larga, am dat de o stana care poate fi luata ca reper in caz de vreme rea. Noi nu am urcat exact pe unde mergea marcajul, stiut fiind ca la schi de tura incerci sa faci cat mai multe zig-zag- uri ca sa eviti sa iei dealul in piept.

S-a mai intamplat sa ma fure peisajul si sa uit de treaba asta asa ca de multe ori m-am pomenit ca urcam niste pante abrupte care scoteau untul din mine. La un moment dat am si alunecat si m-am dus la vale cativa metri, fara urmari insa.

Pentru ca nu toata lumea a avut aceeasi pregatire fizica, grupul a fost impartit in doua. Cei mai puternici au ajuns la Omu pe la ora 14. Noi ceilalti am ajuns pe la 14:30.

Conditiile in care am urcat au fost aproape perfecte, as zice eu. Lasand la o parte zapada care mi-a pus din nou probleme in apropierea varfului, a fost ok. La o intoarcere, cand am vrut sa bat platforma, piciorul stang mi-a alunecat si m-am panicat. Norocul meu a fost ca m-am proptit repede in bete.

Era foarte cald iar zapada parca se transformase in niste granule fine. Schiurile parca nu alunecau deloc iar picioarele trageau pentru ca le imprimam miscarea.

Sandu, care era la cativa metri in fata mea, mi-a strigat ca mai avem putin pana pe varf. A avut dreptate. In urmatoarele 10 minute am vazut cabana stralucind in soare.

La statia meteo, pentru ca la cabana era inchis, am baut niste ceai cald oferit de catre cei ce stateau acolo.

La Omu batea vantul destul de tare iar zapada avea in unele locuri cam 1 metru. Ceea ce ma deranja cu adevarat era faptul ca nu aveam ochelari. Soarele puternic impreuna cu zapada faceau o combinatie care nu ma avantaja deloc.

La coborare, cei mai experimentati au coborat pe Valea Morarului. Ceilalti, ne-am dat jos tot pe Valea Cerbului. Eu am ales sa cobor pe picioare pentru ca nu aveam prea mare incredere in experienta mea de ,,coborator”.

Am ajuns la Caminul Alpin in jurul orei 19:30. Aici a urmat sedinta, ca de obicei, dupa care fiecare a plecat pe la casa lui.

Nusu a avut dreptate: traseul a durat fix 12 ore iar vremea a fost extraordinara!

24
Feb
11

Hai-hui prin Retezat

Prima iesire din Retezat, din 2010, mi-a lasat niste impresii foarte placute. Atunci am avut parte de niste zile superbe, si de niste ture foarte faine.

In luna februarie 2011 s-a anuntat cursul AGMR, etapa de iarna, tot in Retezat; de data asta tabara avea sa fie la cabana Pietrele.

Harta masivului

Nu mai fusesem la Pietrele asa ca de-abia asteptam. Vazusem niste poze pe net cu cabana, ma interesasem de preturile practicate acolo. Totul arata foarte bine.

Am incercat sa-mi fac bagajul in asa fel incat sa nu mai rezulte doi rucsaci plini, ca data trecuta. Desi se spune ca e bine sa inveti din greselile altora, si nu din ale tale, eu am facut exact invers :).

Pana la urma a rezultat un rucsac de 80 l, batranul meu Solitaire, plus unul mai mic de 40 l; cel de 40 l era plin cam pe jumatate, si continea lucruri usurele. Fata de anul trecut am carat mult mai putin, asta e clar.

Cu cateva zile inainte am facut rost si de niste coltari tehnici, Black Diamond, iar pentru asta trebuie sa ii multumesc lui Razvan :).

Am carat, pe langa echipamentul de tura  si coarda, 2-3 bucle, anouri, carabiniere, casca..Le luasem pentru partea de catarare pe gheata :).

La capitolul mancare nu am zabovit prea mult pentru ca ma gandisem ca voi mai cumpara si de la cabana. Din experienta de anul trecut am invata ca nu pot sa mananc asa de mult precum credeam.

Pentru partea de schi de tura vorbisem cu Bogdan din Brasov, aka Colonelu’, si imi promisese ca imi aduce echipament complet: schiuri de tura, clapari, piei de foca. Slava Domnului ca am rezolvat si cu astea!

Buuun..Plecarea s-a facut pe data de 19 Februarie. Cursul incepea pe data de 20 asa ca am plecat cu o zi inainte, foarte de dimineata.

De data asta am mers cu masina lui Razvan si a Andreei, colegii mei de curs.

Dimineata la ora 6, cu doi rucsaci dupa mine si plin de buna dispozitie, m-am intalnit cu gasca la metrou la Amanta Poporului. Afara era o vremeeee…..Ploua torential si nu iti venea sa dai nici un caine afara!

M-am suit in masina si am luat directia autostrada. Am incercat sa atipesc un pic dar degeaba. Inca o data s-a verificat faptul ca odata trezit dimineata…nu mai pot sa dorm.

Drumul nostru pana la Carnic a durat mai mult decat ar fi trebuit pentru ca am facut si o oprire la Moreni. Razvan trebuia sa ia de acolo o pereche de clapari.

Nu mai fusesem acolo dar sincer..dupa ce am vazut…nici ca as vrea sa mai ajung acolo. Probabil ca si vremea urata a contribuit la imaginea pe care mi-am facut-o despre oras dar chiar si fara asta..orasul si zonele dimprejur arata deplorabil.

In rest..drumul cunoscut ca si anul trecut. Am mers spre Sibiu, Deva, Hateg. La Hateg am oprit ca sa luam niste dulciuri apoi am mers fara oprire pana la Carnic.

Pana sa ne apropiem de Carnic nu am vazut zapada mai deloc; ici-colo erau niste petice amarate.

In curand generalul Iarna avea sa ne arata ca ne inselam. Treptat a aparut zapada…din ce in ce mai multa..Noroc ca Razvan era pregatit cu cauciucuri de iarna si lanturi. Din fericire nu a fost nevoie sa punem lanturile; s-a putut merge si fara insa au fost portiuni unde m-am intrebat cum vom urca.

Din spate ne-au ajuns si sotii Enache impreuna cu Bogdan Rus. Am parcat masinile mai sus de cabana al carui nume il tot uit. Acolo este o parcare unde intra lejer vreo 10 masini.

Acum ningea bine de tot si avea sa se depuna. Temerile mele referitoare la zapada putin din Retezat se risipeau usor-usor.

De data asta am hotarat, impreuna cu Andree si Razvan, sa facem doua drumuri pana la cabana. La primul drum sa ducem ce este mai greu ramanand ca la al doilea sa caram chestiile mai usoare. Eu ar fi trebuit sa mai cobor si a treia oara ca sa iau schiurile si claparii de la Bogdan Colonelu’. El venea din Brasov impreuna cu inca 4 persoane si din ce intelesesem atunci cand vorbisem ultima oara cu el, avea sa mai intarzie.

De la masina pana la Pietrele aveam de mers cam 1h 30. Timpul era la jumatate fata de cat mersesem anul trecut pana la Gentiana; asta nu putea sa fie decat in avantajul nostru :).

Am pus bagajul in spate si am inceput sa-i dam la deal. Pe masura ce urcam imi aduceam aminte de cat patimisem anul trecut pe traseul asta: cu doi rucsaci mari in spate, schiuri, clapari…Acum era floare la ureche.

Am ajuns la semnul care arata dreapta spre Pietrele si stanga spre Gentiana. Am virat dreapta si am inceput sa urcam prin padure; de la semn pana la cabana mai este de mers aproximativ 25 minute.

Iata-ne ajunsi la Pietrele. Aici sunt cateva cabanute, vreo doua ocupate de Salvamont, care sunt puse la dispozitia turistilor. Dupa cum aveam sa vedem, camerele sunt dotate cu soba astfel incat omul sa se poata bucura si de confort termic, nu numai de aer curat de munte.

Cazarea costa 25 ron. Am achitat, ne-am dus lucrurile in vila, apoi am plecat la masina pentru al doilea rand de bagaje.

Trebuia sa ma intalnesc si cu Alexandra, colega de curs de la salvamont Ciucas, ca sa imi dea lopata si sonda. Din pacate nu am mai avut semnal la telefon asa ca a fost imposibil sa comunicam…vreo cateva ore. Pe drumul de coborare ne-am intalnit cu Colonelu’, Costi, Mihai, Dan si Ciprian Moruzan. Dan mi-a lasat cheile de la masina lui( aici erau schiurile si claparii mei ) urmand ca eu sa iau si sa car echipamentul pana sus la cabana.

Ajunsi la masina am inceput sa ne aranjam bagajele pe care le mai aveam de luat. Rucsacul pe care il aveam era unul de 40 l, usurel as spune. Cat ne-am mai fatait noi pe acolo ninsoarea s-a intetit asa ca se depusese un strat considerabil de zapada.

Intre timp au aparut Ciprian de la Suceava( nu e manelist, in ciuda numelui ) si Marius de la Targu Mures( nici el nu canta manele, chiar daca asa pare ). Am mai stat cu ei de vorba pana si-au aranjat rucsacii; cum incepuse sa se intunece, am hotarat sa urcam impreuna. La un moment dat, printr-un miracol, primesc sms de la Alexandra care ma roaga sa o astept la masina ca sa urce si ea cu noi. Tocmai cand ma pregateam sa ii raspund, pierd semnalul…si nici ca il mai regasesc. Oamenii erau hotarati sa urce, se intunecase…ce sa fac? Le zic sa plece si mai stau sa o astept pe Alexandra.

Peste vreo 10 minute au aparut Nusu si cu Csaba, pe care i-am recunoscut, respectiv cunoscut, la lumina frontalei. Dupa alte 10 minute apare si Alexandra. Curajoasa fata, care venise singura, isi montase lanturile si calcase pedala pana la Carnic. Bravo fata!

Se hotaraste ca ea va urca cu Nusu si cu Csaba asa ca eu alerg sa ii prind din urma pe Marius, Ciprian, Andreea si Razvan.

Am ajuns la o bariera unde Dan lasase masina. Am luat schiurile si claparii de acolo si m-am hotarat: voi urca pe foci! Asa voi avea ocazia sa invat miscarile si sa exersez pentru zilele urmatoare.

Magar batran pe schiuri

 

Andreea si-a pus si ea schiurile in picioare asa ca am pornit usur-usor la deal. Marius si cu Ciprian au hotarat sa urce pe bocanci.

Cand am ajuns la bifurcatie am hotarat sa mergem pe drumul ocolitor, care duce la Pietrele. Initial ma gandeam sa scot schiurile si sa incalt bocancii ca sa urcam prin padure, pe marcaj, dar apoi mi-am zis ca e prea mare tevatura. Tot trebuie sa invat sa urc pe schiuri asa ca acum e momentul!

Razvan a vrut sa care placa de snowboard dupa el asa ca a avut ceva de munca tragand-o dupa el. Ne-am mai oprit din cand in cand sa il mai asteptam; oricum, eram destul de obositi si incepusem sa simtim din ce in ce mai mult asta…

Cu o zi inainte, la Bucuresti, vorbeam cu Gabi si ii spuneam ca am chef de o tura nocturna. Acum mi se implinea visul :).

Am ajuns la Pietrele pe la ora 23. Am facut pe drum mai mult decat am preconizat dar asta pentru ca ne-am oprit des. Odata ajunsi la cabana am lasat bagajul si am plecat impreuna cu Marius, ca sa il aducem si pe Razvam care ramasese mult in urma. Nu mica ne-a fost mirarea cand am dat peste el aproape de cabana. Se pare ca a mers mai repede decat am crezut noi, cu toate ca a carat placa si celelalte efecte, cum le zice el :)))).

Dupa o zi lunga, ce poate sa mearga decat niste….? Nu va mai chinuiti, va zic eu: palinca de la Colonelu’. Nu prea multa insa pentru ca a doua zi avem de munca.

 

Marius de la Tg. Mures impreuna cu Ciprian de la Falticeni

 

 

Colegi de camera aveam pe Colonelu’, Marius, Ciprian, Andreea, Razvan, Stefan, Daniel, Radu. Stefan si cu Radu erau la cursul de initiere iar Daniel venise pentru ca ii placea atmosfera din gasca :).

Pentru a doua zi se anuntase tura pana la lacul Pietrele. Acolo aveam sa facem exercitii de cautare a victimelor in avalansa, cu pieps si sonda precum si adaposturi in caz de vreme rea.

Dimineata ne-am intalnit in sala de mese si am facut cunostinta cu cei pe care nu ii mai vazusem pana atunci. In total, la curs, erau veniti vreo 30 de oameni. Venisera si cei din Alba Iulia, si Zsolt Torok de la Arad…o gramada de oameni, ce sa mai..

Ciprian Moruzan ne-a tinut un mic speech despre dispozitive de cautare in avalansa, el fiind specialist in domeniu.

Plecarea de la Pietrele s-a facut in jurul orei 10. Destinatia: lacul Pietrele.

 

Gasca de dimineata

 

 

Poza in fata cabanei

 

 

Vremea era cam mohorata, din pacate. Nu era frig deloc, era numai bine de mers. Zapada ajungea in multe locuri pana la genunchi.

Din punctul meu de vedere era o vreme numai buna pentru fotografiat :). Pe parcursul zilei am facut multe poze, incercand tot felul de smecherii cu aparatul. Am o carte de vreo 150 de pagini cu instructiuni dar nu am avut rabdare sa o citesc asa ca merg mai mult pe ghicite :).

 

De pe traseu

 

 

 

 

Dupa aproximativ jumatate de ora am ajuns la Gentiana. Aici am poposit cam 10 minute, timp in care fiecare a ciugulit cate ceva dulce si a baut un ceai.

 

 

 

 

 

 

 

 

Aici unii au hotarat ca vor avea mai mult spor daca se vor pune pe schiuri asa ca..pe schiuri au urcat! Eu am urcat pe bocanci; aveam sa ma bucur de schiat in ziua urmatoare…

Dupa ce am baut ceaiul cald am pus rucsacul in spate si am plecat pe drumul binecunoscut catre Bordul Tomii. Vremea cam trista mi-a oferit totusi prilejul de a face niste poze, zic eu, reusite 🙂

 

 

 

 

La Bordul Tomii

 

 

 

Ce diferenta fata de cum era anul trecut aici. In primul rand, din ce observ, este mult mai multa zapada decat in 2010. Doi la mana, anul trecut era o vreme superba. Cei care au avut aparat foto atunci au facut niste poze excelente.

Si totusi..

 

 

And introducing…Ciprian Moruzan, un baiat foarte fain 🙂

 

 

 

Minerva Vincze

 

 

Dar iata ca am ajuns si la Pietrele. Aici ne-am impartit in echipe. Unii aveau sa mearga la atelierul de cautare in avalansa cu pieps si sonda iar altii la construit adaposturi in caz de vreme rea.

Am fost placut surprins sa constat ca nu uitasem tot ce invatasem anul trecut despre pieps. With a little help from my friends, am gasit victima ingropata in zapada.

Nusu, caci el era sef de atelier, a avut ideea de a pune in zapada mai multe obiecte si de a ne pune sa sondam ca sa ne dam seama cu ce anume aveam de-a face. A fost un exercitiu binevenit pentru  ca asa am vazut diferenta dintre un material textil, o bucata de plastic si un schiu.

Poze de la atelier

 

 

 

 

 

 

 

Andreea imi spunea ca nu stie cum ar reactiona daca daca situatia pe care o simulam noi ar fi fost reala. Simplul gand ca sub acel strat de zapada se afla cineva drag tie cred ca iti da fiori pe sira spinarii..

Mai tarziu ne-am mutat la atelierul de adapost in caz de vreme rea. Aici am lucrat sub cu Costi si Ciprian sub indrumarea dnului Enache si a lui Nusu. Printre lopeti am gasit si un pic de ragaz ca sa fotografiez Bucura; din pacate, in ceata..

 

 

Om la sapa

 

 

Moruzanu’ si siropul de tuse al bunicului 🙂

 

 

Poza de grup

 

Dupa incheierea celor doua ateliere, o parte din cursanti, condusi de Nusu, a mers la schi de tura pana pe Stanisoara. Ceilalti, printre care si eu, s-au retras catre Pietrele.

Vreme faina de poze

 

 

 

 

Ajunsi la cabana, am mers sa facem focul in camera iar apoi am servit o cina copioasa, din ciclul ,,sa nu mancati asa ceva dupa ora 19” : cartofi prajiti, carnati, paine, ciorba, ardei, smantana…si mai apoi BERE!!!!

Seara s-a incheiat cu discutii despre schi de tura, avalanse si patanii pe munte.

A doua zi avea sa fie..ziua hardcore, vorba lui Moruzan :).

Luni, 21 Februarie( tocmai de ziua mea, ca sa vezi noroc ) eram programat la schi de tura. Pe schiuri de tura fusesem prima data sambata noapte, deci acumulasem experienta din plin :))).

Dimineata ne-am intalnit in sala de mese, am bagat ceai si cafea din belsug, am verificat echipamentul, ne-am lipit focile, am verificat piepsurile, apoi am plecat spre varful Retezat. Acesta avea sa fie obiectivul de atins.

Vremea arata..cam cum aratase si cu o zi inainte adica mohorata.

Pe schiuri, prin padure

 

 

Grupul era foarte numeros asa ca nu s-a mers intr-un ritm constant, mai ales ca unii care de-abia atunci invatau sa se dea pe schiuri (nu dam nume ) simteau nevoia sa se tot opreasca dintr-un motiv sau altul: ba se mai dezlipea foca, ba se desfacea legatura etc.

Zsolt a fost leader o mare parte din drum, apoi a mai facut schimb cu Csaba.

Eram cam nadusit…de ziua mea 🙂

 

 

Dupa ce am iesit din padure am avut ocazia sa admiram imprejurimile

 

 

 

 

Ca sa ajungem pe Retezat va trebui sa trecem mai intai de Lolaia. Drumul pana acolo nu este foarte solicitant dar atunci cand nu esti obisnuit sa tragi schiurile dupa tine…se schimba problema. Am mai facut din cand in cand cate un popas ca sa mai consumam din ceaiul din termos dar Nusu nu ne-a lasat sa zabovim prea mult pentru ca aveam ceva de mers.

La un moment dat am ajuns intr-o zona in care mi-am scos schiurile pentru ca imi era teama sa cobor pe ele. Am preferat sa merg pe bocanci prin zapada destul de mare; efortul a fost mai intens dar macar am fost mai linistit.

Nu a trecut mult si mi s-a dezlipit o foca. Nusu, care probabil ma supraveghea atent, mi-a atras atentia. A urmat procesul de curatare a schiului si al focii. Pielea s-a lipit foarte bine la loc iar pana pe Retezat nu am mai avut probleme de genul asta cu ea.

Oameni in actiune

 

 

Aproape de Lolaia

 

 

Eu am mers mai precaut asa ca am fost mai tot timpul printre ultimii. Odata trecuti de Lolaia am sperat ca vom admira varful Retezat care se tot incapatana sa ramana in ceata. Perseverent fiind, l-am pandit si cand in fine a aparut…l-am ars!

 

Pe aici m-am dezechilibrat la un moment dat si am alunecat; m-am pus repede pe picioare insa si am continuat.

Pauza de ceai inainte de a ataca varful Retezat

 

 

Vremea parea ca vrea sa se schimbe. Pe masura ce urcam dadeam din ce in ce mai des peste zone acoperite de o crusta de gheata. La un moment dat, vazand ca intampin dificultati, Nusu m-a ajutat si mi-a luat schiurile. Peste putina vreme ne-am oprit ca sa hotaram cum vom urca pe varf: cu sau fara schiuri. Cei mai indrazneti si experimentati nu si le-au mai scos din picioare si au hotarat sa mearga asa. Eu am facut parte din categoria celor care le-au ancorat pe rucsac.

In acest punct incepusem sa ma simt un pic obosit. Faptul ca nu stiam miscarile specifice schiului de tura m-a facut sa trag mai mult decat ar fi fost normal. Probabil ca este ca si la catarat: daca stii sa te misti corect si sa-ti dozezi efortul, ai numai de castigat.

Ultima portiune, care duce spre varful Retezat, este una foarte accidentata, plina de stanci pe care trebuie sa le cateri cu atentie.

Dupa ce am pus schiurile pe rucsac mi-am dat seama ca le pusesem invers; Nusu a fost cel care mi-a atras atentia. Vazand insa ca lumea se misca repede nu am mai stat sa le aranjez; am zis ca ma voi opri la coborare si voi face ajustarile necesare. Acesta a fost primul semn al oboselii.

Csaba era printre primii. El incerca sa gaseasca o abordare cat mai sigura a traseului, avand in vedere faptul ca observase niste cornise mari care puneau probleme. Incet- incet momentele mai dificile au fost depasite si iata ca am ajuns si pe varful Retezat.

Din pacate aici nu am putut vedea mai nimic, din cauza cetii persistente. Totusi, am fost pe varf de ziua mea de nastere!!

Coborarea s-a facut pe schiuri sau pe bocanci, fiecare cum a preferat. Eu am ales, evident, bocancii. Poate mai jos aveam sa ma incumet sa trec la schiuri. Am coborat spre saua de vara iar de acolo am mers spre valea Stanisoarei.

Zapada era destul de mare asa ca m-am afundat in ea de multe ori. Vantul batea destul de tare acum asa ca incepusem sa am senzatia de frig. Am inchis mai bine polarul, am pus manusile si am tras caciula mai pe frunte. Alexandra era in spatele meu, la mica distanta, tot fara schiuri.

Ne-am intalnit cu ceilalti intr-un punct in care se punea problema coborarii pe un valcel. Nusu a coborat primul. Eu nu l-am vazut insa cei care erau acolo au observat cu groaza cum a plecat o placa sub el. Nusu, om de munte experimentat, s-a pus inapoi pe picioare si a reusit sa coboare in siguranta. Din fericire zapada a ramas stabila si nu au mai fost probleme atunci cand au coborat ceilalti.

Chiar si asa, in timp ce coboram penultimul, nu puteam sa nu ma gandesc cum ar fi fost daca Nusu nu s-ar fi oprit..Atunci am fi scos kitul de avalansa si am fi inceput cautarile. Ce altceva puteam sa facem? Suntem asa de mici in fata naturii..

Razvan, unul din ghizi, mi-a sugerat sa cobor pe schiuri fiindca ma voi misca mult mai repede. M-am incapatanat insa si am zis ca e mai sigur daca cobor pe picioare. Dupa vreo jumatate de ora aveam sa imi schimb parerea. Zapada era mai mare decat imi inchipuisem eu..ma afundam in mod constant pana la genunchi iar uneori pana la sold. In ritmul asta…mai ajungeam la Pietrele de Pasti.

Am cumpanit bine, mi-am luat inima in dinti si am zis: fie ce-o fi! Asta e, o sa cobor incet si cu atentie.

Mi-am pus schiurile dar..surpriza. Una din legaturi inghetase asa ca nu am mai putut sa o fac mobila, in ciuda eforturilor disperate.

Asa ca, alunecand, cazand, ridicandu-ma, am coborat pana la zona de jnepeni. Razvan ma mai astepta din cand in cand si imi mai dadea cate o indicatie. In fata noastra, la mica distanta, era Marius care se straduia si el din rasputeri sa stea cat mai mult pe doua picioare.

La un moment dat mi s-a desprins o foca; bine, nu ca ar fi fost pentru prima oara in ziua aia. Acela a fost momentul in care, enervat ca iar trebuie sa o pun la loc, am hotarat sa scot schiurile si sa le pun in spate. Bineinteles ca iar am inceput sa ma afund in zapada mare..Incepuse sa ma oboseasca rutina asta.

L-am ajuns din urma pe Marius si am vazut ca si el hotarase sa abandoneze schiurile. Cazaturile in zapada il cam obosisera si pe el.

De vreo 2 h ramasesem fara ceai in termos asa ca, simtindu-ma foarte incalzit si fara nici o sursa de apa, am luat un pic de zaapda si am muscat cu pofta din ea.1 Acesta a fost al doilea semn al oboselii.

Stiam ca nu e recomandat sa faci asa ceva; cred ca ultima oara cand am recurs la un astfel de gest a fost prin 2003, in Bucegi.

Razvan, care ne urmarea indeaproape, mi-a zis sa nu mai fac asta fiindca sunt foarte obosit si risc sa intru in hipotermie. I-am urmat sfatul si m-am lasat de obiceiul asta.

Intunericul ne-a prins in padure, la mica distanta de cabana Pietrele. Ingrijorati de faptul ca intarziam, dna Felicia si cu Bogdan Rus au venit dupa noi cu niste ceai cald. Mie mi-a prins foarte bine, recunosc. Marius a preferat sa astepte pana la cabana.

Cand am intrat in sala de mese, cursul de prim ajutor era in desfasurare. Am prins si noi partea cu degeraturile si hipotermia. Pe cea din urma mai ales, am ascultat-o cu mare atentie..

Dupa lectia teoretica a venit si momentul petrecerii, ca doar era ziua mea! Dupa cativa litri de vin fiert si beri al caror numar l-am pierdut, ne-am retras pe la casele noastre.

Dupa ce am ajuns in camera si m-am bagat in sac, am mai stat cateva minute ca sa reflectez la ceea ce facusem de-a lungul zilei. Ce am invatat din ziua care tocmai se incheiase? Pai am invatat cateva lucruri foarte importante:

– mersul pe schiuri te scuteste de mult efort pentru ca nu te mai afunzi in zapada; pe de alta parte, ai nevoie de o foarte buna conditie fizica pentru ca vei trage dupa tine schiul. Asta ma aduce la alta observatie: conteaza ca echipamentul de schi sa fie cat mai usor.

– coborarea pe schiuri este foarte importanta. In zapada mare pe care am intalnit-o, mersul pe picioare a fost de cele mai multe ori un chin.

– hidratarea in timpul unei ture de peste 8 h este de maxima importanta. Eu am avut ceaiul la comun cu Andreea si  pot sa spun ca nu a fost nici pe departe suficient. Cum mi-am dat seama ca sunt deshidratat? Veti rade poate, dar mi-am dat seama dupa culoarea urinei, care era foarte inchisa. Nu am stiut in momentul ala dar am aflat ulterior de la cursul de prim ajutor.

In acest fel mi-am dat seama ca fusesem deshidratat si in alte ture de iarna.

In ziua urmatoare eu mergeam impreuna cu altii la atelierul de catarare pe gheata. Se anunta o experienta inedita pentru cei mai multi dintre noi. Asa a fost!

Cascada de gheata la care am fost este situata mai sus de Gentiana, undeva pe versantul din dreapta. Cu putin noroc si concentrare se vede si de la cabana.

Ajunsi la baza cascadei, sau cascadelor fiindca erau vreo 3, ne-am pus echipamentul si am incercat niste traversari la liber. Senzatia de a infige pioletii in gheata este ceva greu de descris in cuvinte..Nu am avut mare incredere in ei la inceput dar pe masura ce am trecut dintr-o parte in alta m-am linistit :).

Moruzanu’ a montat o mansa impreuna cu Bogdan Rus iar apoi ne-am dat si noi. Pe masura ce urcam treceam coarda prin bucle, ca si cand am fi fost cap de coarda.

Interesant mi s-a parut felul in care asiguri: pioletul este prevazut cu o chinga prin care treci mana; Cand vrei sa asiguri te opresti intr-un punct, infigi bine pioletii, desprinzi chinga de unul din pioleti( depinde de mana cu care vrei sa faci treaba ) cu ajutorul unui sistem foarte simplu, treci sfoara prin bucla, apoi legi din nou chinga de piolet cu ajutorul aceluiasi sistem simplu. In tot acest timp pioletul ramane cuminte infipt in gheata. Nu stiu cat de bine s-a inteles ceea ce am incercat sa explic; daca sunt nelamuriri, astept intrebari :).

Iata si cascadele de gheata

 

 

 

 

 

 

Andreea, care a fost mai mult decat incantata de ideea de a se catara pe gheata, a vrut si a doua oara; din pacate insa, timpul nu ne-a mai permis asa ca pe la ora 15 am strans bagajele si am plecat spre Gentiana la un ceai cald.

Mi-a placut foarte mult la gheata! Sper sa mai revin, dar de data asta cu doi pioleti tehnici. Ai mei! :).

Seara, la Pietrele, am avut lectie teoretica iar apoi program de voie. Nu-mi face placere dar trebuie sa povestesc si despre un eveniment neplacut.

La Pietrele, langa pod( pentru ce care stiu cabana ), este un izvor de unde se poate lua apa. Cativa dintre colegii mei au baut apa  de acolo in primele doua zile, apa pe care nu au fiert-o. Rezultatul? Probleme cu stomacul. Atat de mari incat unii au fost nevoiti sa abandoneze si sa plece din Retezat mai devreme. Altii au ramas dar au avut probleme pe traseu, sau noaptea la cabana.

Din fericire, eu am fiert toata apa pe care am folosit-o, asa ca nu am patit nimic. Am stat totusi ca pe ghimpi pana in ultima zi, de teama sa nu calc pe urmele lor.

Ce a fost in neregula…nu stiu. Ma gandesc ca oamenii de la cabana ne-ar fi avertizat.

Ca urmare a acestui eveniment neplacut, in urmatoarele doua zile am fost mai putini :)))).

Tura de pe 23 Februarie a fost una pe bocanci, pana la lacul Galesu( marcaj triunghi rosu ), sau lacul Sagalnic asa cum ii zice Moruzanu’. Grupul a fost numeros.

Tura a fost marcata de zapada foarte mare si ceata. Dupa ce am marsaluit prin padure, facand urme cu schimbul, am iesit in valea Galesu unde am inotat prin jnepeni. Asta imi aduce aminte de creasta Builei unde am patit exact acelasi lucru numai ca pe timp de vara.

 

 

 

 

 

Dupa ce ne-am luptat cu zapada mare si cu jnepenisul am ajuns, finally, la lacul cu pricina: lacul Sagalnic :))))

 

 

 

 

 

Nu pot sa nu pun aici si pozele cu ideile tacanite ale lui Moruzan :))). Ne-a facut instructajul si iata ce a iesit :))))

 

 

 

 

Intoarcerea la cabana s-a facut pe acelasi traseu, tot pe ceata si zapada mare. Se pare ca de ce ne-a fost frica nu am scapat!

Pe seara am avut, din nou, curs de prim ajutor cu Radu Mircea. De data asta s-a insistat pe pansamente iar o mare importanta a avut partea practica.

Eu am avut ,,freza cea mai eligibila”, vorba lui Radu, asa ca am fost bandajat din cap pana in picioare; la sfarsit semanam cu o mumie :))).

Ultima zi petrecuta in Retezat a avut caracter de concurs. Povestea, pe scurt: eram impartiti in doua echipe. Trebuia sa plecam de la Pietrele la ora 9, sa mergem pana la Gentiana pe bocanci, apoi sa ne punem pe schiuri si sa mergem pana la lacul Pietrele. Aici trebuie sa sapam adapost pentru vreme rea.

Trebuia sa ne incadram in 4 ore asa ca prin padure s-a cam alergat. Eu am facut echipa cu Mihai Mares, Ciprian, Astrid si Costi.

Pana la Gentiana s-a mers foarte repede. Aici ne-am intalnit cu echipa concurenta, am mai stat un pic la taifas cu ei, le-am pus piedica apoi am fugit mai departe.

Urmatorul popas scurt: Bordul Tomii. Urcarea pe schiuri pana aici a fost foarte ok, ritmul cam accelerat totusi, dar m-am obisnuit.

De la Bordul Tomii am mers repede pana la lac unde am inceput pregatirile pentru adapost.

Cateva fotografii de pe traseu

 

 

 

 

 

Adapostul a fost ,,confectionat” cu ajutorul lopetii cu care am sapat bine de tot si al schiurilor cu care a fost acoperita intrarea.

 

 

 

Vremea a fost ceva mai frumoasa decat in zilele precedente

 

 

 

 

Coborarea pana la Bordul Tomii am facut-o pe schiuri. A fost mai greu pentru cei care nu prea le au cu schiul dar pana la urma am scos-o la capat. Mihai Mares a fost un instructor excelent :).

La Gentiana am mai avut un mic exercitiu de cautat in avalansa, finalizat cu bine.

Pana la Pietrele am coborat pe bocanci, Mihai ajutandu-ma si luandu-mi schiurile. Multumesc Mihai!

A urmat o sedinta de final dupa care ne-am strans bagajele si am plecat catre Carnic, la masina. Mi-a parut rau ca am parasit Retezatul. Am petrecut aici  cateva zile minunate, in compania unor oameni deosebiti.

Coborarea pana la masina am facut-o, in mare parte, pe schiuri. De ce m-am temut nu am scapat: a trebuit sa car in spate ambii rucsaci.

Am mers pana in Brasov, in spate, la bagaje. Stand acolo, peste rucsaci si schiuri, am avut timp sa reflectez vreme de vreo 7 h la tot ceea ce facusem in Retezat. Concluzia? A fost superb, am invatat multe( mai ales despre schiul de tura ) si sper sa revin cat de curand!

Am ajuns in Brasov la 23:30 si am asteptat trenul de ora 2. Am stat in compartiment cu doua batrane care au sforait mai tot timpul asa ca am ajuns dimineata la ora 6 in Bucuresti chior de somn.

Cum imi place mie sa zic: nedormit dar fericit!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

10
Oct
10

Piatra Craiului si cursul AGMR

In weekendul 9-10 Octombrie am fost la cea de-a doua intalnire din cadrul cursului de specializare organizat de AGMR. Dupa consultari indelungate si schimbari de locatie, s-a optat pentru Piatra Craiului. Initial se stabilise un weekend care sa completeze partea de alpinism de vara insa vremea capricioasa a schimbat lucrurile.

Am plecat sambata dimineata la 5 din Bucuresti iar la 8:30 eram deja in fata la Plaiu Foii. M-am dus la cabana ca sa imi cumpar o cafea dar nu am gasit nici un chelner treaz la ora aia asa ca m-am resemnat repede.

Cum nu prea aveam stare am plecat in recunoastere. Stiam ca vom merge pe valea Vladusca asa ca imi printasem harta Pietrei Craiului si o descriere a traseului. M-am plimbat un pic prin zona si mi-am dat seama cam pe unde ar fi intrarea in traseu.

Intre timp au aparut si ghizii, au venit si o parte din colegi, asa ca m-am dus in intampinarea lor. Dintre ghizi venisera sotii Enache, Razvan Spiridonescu si Radu Beraru. Dintre cursanti: Ciri, Dragos, Sandu, Radu, Andreea, Razvan, Mosu, Gabi, Mircea, Marius, Colonelu’, Costi, Mihaela, Mihaela( sotia lui Razvan Spiridonescu), Alexandra.

Am aflat ca ne putem caza la refugiul Salvamont asa ca am lasat bagajele acolo. Dupa o scurta sedinta in care s-a stabilit ca mergem in tura pana la refugiul Sperantelor( sau Cabana Ascunsa) am purces la alegerea echipamentului pentru acea zi.

Traseul de sambata a fost: Cabana Plaiu Foii- Izvorul lui Orlovschi- Malul Galben- Adapatoarea Caprelor- Refugiul Sperantelor- Scara de fier- Poiana Cotofenei- Plaiu Foii.

Pentru ca pe sus se vedea zapada am hotarat ca e bine sa luam si echipament de catarare; am luat hamuri( cine a avut), coarda, anouri si cateva bucle.

La 9:30 am plecat de la refugiu, pe o vreme destul de neprietenoasa. Creasta Pietrei Craiului, care in mod normal se vede extraordinar de bine de la Plaiu Foii, era acum acoperita in mare parte de nor.

Drumul pana la refugiul Sperantelor il mai facusem in urma cu un an de zile. Acum era un prilej bun ca sa imi aduc aminte de reperele pe care mi le luasem atunci pe traseu.

Se pleaca de la Plaiu Foii si se iese in drumul principal. De aici se merge un pic in stanga, unde se vede o cabana noua. Se merge pe poteca din spatele cabanei( poteca este foarte vizibila), prin padure. Dupa aproximativ 20 minute iesim intr-0 poiana si mergem prin ea pana cand la un moment dat facem dreapta si intram iar in padure.

Urmam copacii pe care sunt marcate niste cruci si in scurt timp ajungem la izvorul capitanului Orlovschi. Urcusul nu este dificil asa ca ne intram rapid in forma. Atmosfera din cadrul grupului este destul de destinsa cu toate ca inca nu ne-am acomodat unii cu altii.

Eu raman printre ultimii. Nu vreau sa imi fortez ritmul, cum am facut in alte dati, si sa obosesc repede. Prefer un mers mai agale care sa imi permita sa ma adaptez. Constat ca iesirile la alergat din ultimele luni isi fac efectul. Anul trecut, pe traseul asta, ma simteam cam obosit. Acum insa ma simt foarte bine.

Din cand in cand mai scot aparatul si fac niste poze. Nu cred ca vor iesi prea bine dar eu imi incerc norocul.

Pana sa ajungem la izvorul lui Orlovschi, Sandu ne tine o lectie de botanica. Ne povesteste despre ciupercile pe care le intalnim in cale astfel ca pe mine ma convinge definitiv sa nu incerc vreodata sa culeg bureti de prin padure.

Pana la izvor ne-a fost ghid Colonelu’, un om plin de verva si pilde ostasesti. Daca pana aici vremea a tinut cu noi( in sensul ca nu a plouat, tunat, fulgerat), de aici incolo avea sa fie cu totul altfel. A inceput sa ninga cu fulgi maricei, s-a facut mai frig, astfel ca am mai pus niste toale pe noi.

Sandu a preluat conducerea grupului si a tinut strans de ea pana la refugiul Sperantelor desarte, cum imi place mie sa spun.

Am ajuns la zona numita Malul Galben. Aici ne-am pregatit pentru atacul saritorii ce ne statea in cale. Dupa o mica sedinta in care s-a evaluat situatia, s-a hotarat montarea unei corzi fixe care sa ne ajute la urcare. In mod normal, daca timpul ar fi frumos iar stanca uscata, saritoarea nu ar pune probleme. Acum insa, dat fiind ca stanca era uda bine….s-a luat decizia cea mai buna.

Ciri- san a trecut la montarea corzii de 60 m pe care o carasem pana aici. Razvan cel Mare( aka Spiridonescu ) l-a filat asa ca Ciri a zburat din piatra in piatra si din copac in copac pana cand a facut o balustrada luuuunga pe care am folosit-o cu incredere.

A fixat coarda( folosind un anou si o caraba cu filet) dupa copaci iar noi am urcat pe rand pana am trecut de portiunea dificila.

Am ajuns la un mic balcon de unde s-ar vedea destul de frumos daca vremea ne-ar permite. Cum insa nu este cazul, ne miscam mai departe nu inainte insa de a consuma niste ceai din dotare.

Ajungem la un alt punct de retinut pe acest traseu si anume Adapatoarea caprelor. Aici este un mic bazin rectangular din piatra.

Nu zabovim prea mult si mergem catre tinta noastra, refugiul. Dupa oleaca de tropaiala prin padure ajungem si la obiectivul vizat.

Aici…ninsoare in toata regula; de parca pana atunci am fi avut parte de altceva…

Un lucru e clar: nu se poate merge spre Cioranga, asa cum se zvonea initial. Saritorile ar fi greu de trecut pe vremea asta asa ca se pune problema schimbarii planului. Sunt vreo 3 variante dar pana la urma cea castigatoare este a lui Sandu: coborare pe la Scara de fier- Poiana Cotofenei.

Traseul nostru debuteaza cu o coborare de toata frumusetea, coborare care ma face sa ma cert cu bocancii in ultimul hal. Alunecam de parca eram la proba de bob. Cu atentie insa si cu foarte multa rabdare( lucru care nu prea ma caracterizeaza) am trecut de acest moment.

Acum iata-ne la al doilea obstacol mai serios al zilei. Ne aflam la Scara de fier si  se pare ca va trebui sa coboram in rapel. Rectific. Vor cobori in rapel numai  cei care au ham, ceilalti vor incerca sa coboare pe scara. In mod normal as fi folosit si eu a doua varianta insa am zis ca daca tot am hamul…de ce sa il tin degeaba in rucsac?

Rapelul s-a montat dupa un copac sanatos care se gaseste acolo. Maestrii de ceremonii sunt Ciri si neobositul Colonel.

Nu prea imi place zona in care ne aflam. Mi se pare ca totul aluneca foarte tare asa ca trebuie sa ma tin de brazi, jnepeni etc.

Imi pun hamul dar trebuie sa scot manusile pentru ca altfel nu ma descurc. Rezultatul? Pun hamul dar mainile imi ingheata rau de tot.

Imi vine randul sa fac rapel. Pun coarda prin opt, verific caraba, il rog pe Ciri sa se mai uite o data si plec. Problema este ca mi-au inghetat foarte tare mainile iar acum nu mai am nici o siguranta ca pot sa tin coarda. Recunosc ca acum nu ma simt in apele mele.

Razvan cel Mare imi spune sa deschid mai mult picioarele si sa tin mana pe coarda, in dreptul coapsei( nu mai sus, asa cum faceam eu). Asta ca sa evit rasucirea in jurul axei corpului. Urmez sfatul intocmai asa ca rapelul pana jos nu mi se mai pare asa chinuitor.

Ma dor mainile de nu mai pot, din cauza frigului. Nu am pus manusile pentru ca am zis ca nu pot sa simt coarda.

Din fericire rapelul se termina asa ca ma pomenesc strigand: Liber rapel!

Ciri ramane sa stranga coarda asa ca mai intarzie un pic. Are omul asta o buna dispozitie….bravo lui! Stie sa imbarbateze oamenii in situatii dificile!

Andree si Razvan ma prind din urma. Facem niste poze impreuna iar apoi o luam la pas ca sa ii ajungem pe ceilalti.

Ma miram de ce statea lumea in coloana. Urma sa coboram printr-un horn destul de stramt si alunecos. Norocul face ca la inceputul hornului sa fie un copacel destul de bine infipt de care sa ne putem tine.

Lumea coboara pe rand si lasand distanta mai mare intre persoane; nu de alta insa o cadere peste cel de sub tine ar fi dezastruoasa.

Iar nu am avut incredere in bocanci si in stanca inghetata pe alocuri asa ca am ezitat destul de mult pana am coborat. Multumesc Andreea! Stii tu pentru ce!

Mai departe traseul nu mai pune probleme. Urmeaza suisuri si coborasuri ce pot fi depasite destul de lejer. Mai profitam de ocazie si ne pozam.

Ciri, care este un foarte bun cunoscator al locurilor, ne spune ca trecem prin zona numita Termopile( interesant nume). Ma uit in stanga si vad niste pereti impunatori…

Dupa ce trecem de Termopile ajungem la un balcon unde avem o vedere foarte frumoasa cu Saua Tamasului. De aici mai avem de coborat aproximativ 2 h pana la Plaiu Foii.

Coborarea prin padure este destul de monotona dar avem grija sa o mai condimentam cu bancuri si glumite. Nu ma grabeam asa ca am ramas mai  in spate cu Razvan cel Mare, Alexandra, Dragos si Sandu.

Am ajuns la refugiu pe la ora 17. Au urmat discutiile despre tura iar apoi am mers sa papam ceva. O mancare buna merge cu o bere buna asa ca in scurt timp eram la masa cu Alexandra, Mircea si Gabi. Pieptul de pui la gratar a fost delicios iar berea Ciuc s-a ridicat si ea la nivelul asteptarilor mele.

A venit si Marius asa ca am mai stat la taclale pana pe la ora 21. Ne-am urat noapte buna si am mers la culcare. In refugiu insa am aflat ca am o sarcina dificila si anume aceea de a-l insoti pe Razvan impreuna cu sotia Mihaela pana la Plaiu Foii, in vederea consumului moderat de bautura pe baza de malt si hamei. Grea treaba…dar pana la urma ne-am achitat toti trei de ea.

Am petrecut o seara foarte agreabila cu cei doi. Am stat la povesti pana pe la 22:30 cand am sunat retragerea.

Am dormit neintors pana pe la ora 5. Fidel obiceiului de a ma trezi cu noaptea in cap, nu m-am dezis nici acum. Am iesit un pic din refugiu si am constatat ca ploua. Trist dar adevarat.

M-am bagat inapoi la somn si m-am mai trezit pe la 8. Dupa ce s-a adunat lumea s-a hotarat planul pentru ziua de duminica.

Vremea nu ne lasa prea multe optiuni, cursantii vroiau sa plece spre casele lor la o ora decenta, asa ca s-a propus Valea Vladusca. Este un traseu usor, care continua cu parcurgerea Braului de Sus si da in poteca ce merge La Lanturi.

Deci, traseul de duminica: Valea Vladusca- Braul de jos- Refugiul  Spirlea- Plaiu Foii.

Mosu, Dragos si Radu Beraru nu au mai fost prezenti asa ca de data asta grupul nostru numara 17 persoane. Am mers pe drumul principal apoi la bifurcatie( unde apare si poteca spre refugiul Spirlea) am facut stanga, trecand de bariera. Dupa aproximativ 300 m ne oprim si facem sedinta. Se propune ca ghid de aici incolo sa fie Costi.

Costi ne povesteste cate ceva despre Valea Vladusca, ne numara( ca doar ne are pe inventar), ne da cateva sfaturi iar apoi ne pune in miscare. Drumul este usor, iar ritmul impus nu este unul alert.

Urcam prin padure pe partea stanga, avand paraul in dreapta. Din cand in cand mai ,,dispare,, cate unul din grup…Este de fapt un mod prin care cursantii sunt obligati( asa cum este normal, dealtfel) sa fie tot timpul cu ochii pe grup.

De data asta dispare Gabi. Eu eram printre ultimii dar l-am vazut luand-o inainte si disparand printre copaci.

Domnul Enache ne opreste si intreaba daca suntem toti. Ii raspund ca nu asa ca ma intreaba cine lipseste. Ii zic: Gabi lipseste. L-am vazut fugind printre copacii de mai sus.

Domnul Enache ne dojeneste putin reiterand ideea ca tot timpul trebuie sa stim pe cine avem in grup.

Dupa aproximativ 30 min ajungem intr-o poienita iar de aici ne orientam catre dreapta. Se observa din loc in loc, niste sageti portocalii pe copaci.

Urcusul devine mai serios; apar si urmele iernii. In fata se vad peretii de stanca, pudrati cu zapada.

Eu raman in spate, cu Razvan cel Mare si mai fac niste poze. Din cand in cand se mai arata si soarele timid.

Ciri, ca un foarte bun cunoscator al Pietrei Craiului, le povesteste celor care erau in fata una-alta. Ceea ce imi aduce aminte de ce zicea domnul Enache mai jos, despre ghidul din Fereastra mare a Sambetei. Erau doi ghizi de fapt. Unul le povestea si arata copiilor: uitati, se vede Negoiu, se vede Moldoveanu etc. Si unul din copii se apropie de celalalt ghid si ii zice la ureche: Asa-i ca ne minte?

Numai ca Ciri stie ce vorbeste. Am avut timp sa il observ si m-am convins.

Dupa un scurt popas la baza stancilor intram pe Braul de sus. Avem stancile in stanga, drumul nostru facand o curba spre dreapta si intrand in padure. Pe aici trebuie calcat cu atentie pentru ca in multe locuri aluneca. In rest…plimbare lejera.

Din pacate este ceata asa ca nu putem vedea foarte multe astfel ca mi-e destul de greu sa imi iau repere pentru o eventuala iesire in zona asta.

Ajungem la un frumos punct de belvedere. Aici atentia ne este atrasa de o caprita care ne priveste de sus. Dilema emisiunii: cum va dati seama, dragi cursanti, daca este mascul sau femela? Raspuns din cadrul grupului: dupa sex!

Dupa ce am ras cu pofta, am aflat raspunsul adevarat: dupa coarne. Masculul are coarnele mai incovoiate, din cauza loviturilor aplicate de altii ca el.

Admir stancile..

Dupa vreo jumatate de ora ajungem aproape de traseul La Lanturi. Deja se vede marcajul banda rosie. Este ceata asa ca desi am fost de mai multe ori pe acest traseu, acum chiar nu imi dau seama pe unde ma aflu.Dupa cum spunea un clasic in viata:  iarna nu-i ca vara!

Alexandra a preluat conducerea grupului si m-a numit pe mine inchizator de coloana ( inchizator, ce cuvant tare ). Am ramas in spate cu cel mai recalcitrant dintre clienti( Razvan cel Mare). Omul nemultumit ca ne oprim des, ca alegem un traseu care nu ii convine lui etc. E, glumesc iar el stie asta.

E bine ca joaca rolul asta( Razvane, tu te prefaci , asa-i? ) pentru ca astfel ne obisnuim cu clienti mai dificili.

Coboram si iar coboram astfel ca in 30 minute ajungem la Spirlea. Aici facem o pauza de ceai dupa care ii dam la vale catre Plaiu Foii.

Pe drum mai depanam amintiri, spunem bancuri, astfel ca timpul trece repede.

La cabana se tine deja binecunoscuta sedinta prezidata de sotii Enache.

Concluzie personala si nu numai: grupul a fost mai omogen decat in ziua precedenta. Am spart gheata dintre noi si ne-am mai obisnuit unii cu altii.

Pe data aviatoare!

19
Sep
10

Curs specializare AGMR si traseul Caprioara din Peretele animalelor

In weekendul 18-19 Septembrie am participat la prima intalnire de la cursul de specializare pentru ghizi montani organizat de AGMR.

Lume….. mai multa decat m-am asteptat. Si nu numai asta, partea frumoasa este ca sunt multi cursanti cu foarte multa experienta in ale alpinismului in spate. Nu dau decat un nume: Zsolt Torok. Mai multe informatii despre el puteti gasi aici- http://www.adevarul.ro/locale/arad/adevarul_de_seara_arad-zsolt_torok-Himalaya-k2-expeditie_0_256174647.html

Mi-a placut foarte mult ca am avut ocazia sa asist la ,, dezbateri ” intre oameni care au foarte multa experienta si de la care chiar ai ce sa inveti.

Nu au lipsit discutiile de dupa. Am coborat din traseu si ne-am asezat roata, intr-o poiana. Ghizii mai in varsta si-au adus aminte de patanii din trasee celebre: Santinela de la Gatul Iadului( Bicaz), trasee din Cheile Turzii, Fisura Albastra( Bucegi) etc.

De catarat ne-am catarat in Peretele animalelor. Accesul catre acest perete se face din Poiana Inului. Am fost multi asa ca ne-am impartit in vreo 5 echipe.

Eu am fost in echipa cu Adi Cernea( un tip care se catara foarte bine si este foarte calm) si cu Mircea( zis si Ursu’). Chiar glumeam pe traseu si ne intrebam ce facem daca apare adevaratul urs. Daca strigam URSU’ cine raspunde? Am ajuns la baza peretelui dar tot nu am reusit sa ne punem de acord.

Am intrat in traseul Caprioara, traseu de 5-6 lc. Spun 5 sau 6 pentru ca depinde de locurile unde regrupeaza capul de coarda.

Noi am facut 5 lungimi. Traseul este cotat cu 4 B insa este ceva mai usor( asa spun cei care l-au facut de mai multe ori). Nu am prea multe de povestit despre acest traseu pentru ca nu are o linie sinuoasa, care sa oblige la manevre deosebite. El se desfasoara pe fata cazuta si pe muchie. Regruparile sunt foarte bine facute; pitoanele sunt solide.

In opinia mea catararea nu depaseste gradul 5 decat in lungimea 4( asa cum am socotit-o noi). Aici avem de trecut o fisura unde gradul cred ca este cam 6-. Abordata cu o tehnica specifica( bavareza) insa nu ar trebui sa ridice foarte mari probleme, mai ales daca alpinistul este antrenat.

Eu am trecut destul de repede de acest pasaj. Am tras un pic de mine insa am reusit sa stau departe de bucle( adica sa nu ma trag de ele). Dupa ce treceti de fisura mergeti usor spre stanga, pe muchie.

De aici inceteaza ,,problemele”, traseul desfasurandu-se fara dificultati pana sus.

Dimineata vremea era inchisa dar cand am ajuns la perete s-a schimbat brusc. S-a facut soare si frumos. Toata ziua am catarat pe o vreme de vis!

Retragerea din traseu se face pe o poteca vizibila pana cand ajungem la baza peretelui. Ne-am strans echipamentul pe care il lasasem aici si am plecat spre Poiana Inului.

De remarcat ca roca din Animale este foarte aderenta; cel putin eu asa am vazut-o. Prizele sunt foarte bune, roca sanatoasa, insa trebuie sa fiti atenti la portiunile unde este iarba. Aici se poate aluneca.

Mai jos iata cateva poze de la intalnire.

25
Feb
10

Cursul AGMR din Retezat

Ee, iata ca a venit si randul modulului de iarna alaturi de AGMR. Cursul s-a desfasurat intre 20-24 Februarie in muntii Retezat, cu cazare la cabana Gentiana.

Imi doream de mult sa ajung aici dar pana acum nu avusesem ocazia. Auzisem de la Floricel, care fusese de doua ori prin zona, ca nimic nu se compara cu o saptamana petrecuta in imparatia lacurilor glaciare si a piscurilor semete din Retezat.

Harta

Plecarea s-a facut din Brasov. Ghizii erau deja la Gentiana de vreo cateva zile.

Cum ni se comunicase ca vom face si schi de tura, am carat dupa mine( pe langa echipamentul de baza) o pereche de schiuri si clapari. Auzisem ca vom face si catarare asa ca luasem si echipamentul de catarat: bucle, casca, coltari, anouri etc.

Ce a rezultat din aceasta pregatire? Nu va spun, pentru ca veti vedea mai incolo. E surpriza :).

Buuun. In Brasov m-am intalnit cu sotii Mares( Mihaela si Mihai) cu a caror masina aveam sa plecam spre Retezat, cu Costi, Bogdan Colonelu’ si Elisabeta aka Eta.

Dupa ce ne-am facut inventarul echipamentului si am luat niste CD-uri cu metale pentru ascultat in masina, am pornit la drum. Am plecat din Brasov pe la ora 20, cu Rammstein urland in boxe :). Cu toate ca dupa ce am iesit din Brasov a inceput sa ninga s-a mers fara probleme. Am mai motait in masina, am mai deschis din cand in cand ochii iar cand m-am trezit de-a binelea ajunsesem la Carnic.

Am ajuns pe la 2 noaptea. Din pacate la un moment dat nu s-a putut urca panta pe care ne aflam asa ca Mihai a coborat ca sa puna lanturile. Am coborat cu totii din masina ca sa supraveghem operatiunea si eventual sa dam o mana de ajutor. Fiind obisnuit cu caldura din masina nu m-am gandit sa pun ceva mai gros pe mine. Afara batea un vant!!!!!!!! Era frig iar vantul nu facea decat sa amplifice senzatia.

Intr-un final glorios, Mihai a reusit sa parcheze masina asa ca fiecare a inceput sa-si scoata bagajele si sa si le aranjeze cum stie mai bine. Si acum cred ca a venit momentul sa va spun cat am carat eu in spate, din poiana Carnic pana la Gentiana. Fiecare a avut bagaj foarte mare dar cred ca al meu( nu sunt modest, recunosc) depaseste limitele intelegerii umane.

Chiar daca este foarte greu de crezut, am carat: un rucsac de 80 L( fidelul meu Solitaire high 80), deasupra lui am pus rucsacul de 40 L( marca Solitaire, al carei client sunt). Cum l-am pus deasupra? Nimic mai simplu: am pus pe rucsacul de 80 schiurile cu claparii (care formau un V) iar pe ele am bagat bretelele de la cel de 40. Eta avea ceva probleme cu caratul bagajului asa ca m-am oferit sa o ajut; asta a insemnat ca DEASUPRA am mai adaugat u ghiozdanel modest de vreo 15 l. Acum va las sa faceti adunarea si sa-mi spuneti cam cat credeti ca am carat pana la Gentiana. Astept cu interes raspunsurile voastre!

Pana la Gentiana aveam de mers cam 3 h. Zapada putina pe traseu, in multe locuri flescaita. Urcam de 10 minute si deja mi se parea ca cineva isi bate joc de mine; incerc sa ma autosugestionez si ma gandesc la serpasii care duc in spate, cu lejeritate, cateva zeci de kg.
Bineinteles ca opririle au fost foarte dese iar pauzele destul de lungi. De fiecare data cand trebuia sa ma ridic aveam nevoie de doua persoane care sa ma traga..
La un moment dat am ajuns la un pod peste care trebuia sa trecem; aici Bogdan, sub povara rucsacului, s-a dezechilibrat si a cazut in zapada. Cu toate ca momentul era hilar nu prea mi-a venit sa rad pentru ca nici eu nu stateam prea bine pe picioare.
Ideea este ca asta a fost cel mai dificil si greu de suportat urcus de care am avut eu parte de cand merg pe munte. Ma simteam atat de obosit incat de-abia imi taram picioarele; colac peste pupaza, din cauza extenuarii, aveam o acuta senzatie de greata care m-a parasit de- abia cand am ajuns la Gentiana.
Am blsetemat schiurile in fel si chip. De ce? Pentru ca se agatau de copaci si ma dezechilibrau. Se crapase de ziua si noi tot urcam prin padure, cu ochii carpiti de somn.
Imi aduc aminte ca am fost foarte fericit cand am dat de o tablita pe care scria ca mai avem jumatate de ora pana la cabana; bineinteles ca acea jumatate de ora s-a transformat intr-o ora jumatate de agonie.

De prin padure…

To cut a long story short, am ajuns la Gentiana la ora 9. Timp de mers din poiana Carnic pana la cabana: 6 ore.
Am zis ca ma duc sa ma culc imediat, poate imi refac fortele. Nu am reusit sa dorm absolut deloc asa ca m-am foit sub patura timp de vreo 2 h.

Voi prezenta mai jos calendarul activitatilor desfasurate alaturi de ghizi in timpul sederii noastre in Retezat.

Sambata, 20 Februarie

Intalnire cu ghizii la Gentiana. Cum vremea era foarte urata, am stat in cabana si am discutate despre masivul Retezat: prezentare, discutii pe harta etc.

Vremea lasa de dorit..

Am discutat si despre avalansa iar Catrinel Enache ne-a prezentat AVALUNG, un dispozitiv pe care ar fi bine sa il aiba oricine face ture serioase pe munte, iarna.

Dupa amiaza am simulat cautarea victimelor ingropate in urma unei avalanse; pentru asta am folosit sonda, pieps, lopata.

Duminica, 21 Februarie

Ziua a fost marcata de ceata si viscol. Avand in vedere conditiile meteo care lasau de dorit am facut tura pe bocanci pana la Bordul Tomii, pe marcaj banda albastra; ca reper, la 15-20 minute de la plecare dam peste un pod de lemn iar un pic mai sus intalnim o cruce comemorativa. Dupa aproximativ 1 h de mers ajungem la bolovanul de la Bordu Tomii; in drum spre acesta trecem si pe langa Bordulet, varianta mai mica a primului.

La un moment dat parasim valea Pietrele si urcam in stanga( pe versant), abatandu-ne de la marcaj. Am facut urme cu randul, sub stricta supraveghere a domnului Enache, avand grija ca cei din spate sa poata merge pe urmele facute.

Am identificat cea mai sigura ruta pentru a urca pe versant; regula spune ca trebuiesc evitate culoarele si nu trebuie sa taiem pantele. Trebuiesc urmarite in mod special zonele cu jnepenis, copacei, stanci pentru ca acestea fixeaza zapada.

Alta regula spune ca trebuie pastrata o distanta mai mare intre participantii la tura( cativa metri) pentru a nu incarca panta; se vor evita miscarile bruste pe panta si in zonele mai expuse.

La un moment dat am coborat catre zona numita Bordul Tomii( aici este un bolovan foarte mare). A urmat echiparea cu coltari si urcarea catre lacul Pietrele, pe marcajul banda albastra.

Aici am fost impartiti in doua echipe; am invatat sa facem adaposturi in zapada, in caz de vreme rea. Doamna Felicia ne-a povestit despre adaposturile( grote sapate in zapada ) care exista in muntii foarte inalti; aceste adaposturi sunt permanente si in general cunoscute de cei care urca muntele in mod frecvent.

Pentru construirea adaposturilor tip iglu s-a procedat astfel:

– se face o movila de zapada peste care se pun rucsacii echipei; rucsacii au rol de fixare.

– se acopera totul cu zapada, aceasta intarindu-se si formand o masa compacta

– se sapa un tunel in care intra cei care se adapostesc( 3-4 persoane). Acestia scot pe rand rucsacii care au fost pusi pentru fixare.

Cealalta echipa a facut un alt tip de adapost, numit transeu. Aici se folosesc si schiurile si betele, pe post de acoperis.

– se sapa o groapa de forma rectangulara( latimea este data de lungimea schiurilor iar adancimea este de aproximativ 1 m si jumatate); deasupra se pune o folie de supravietuire pentru a pastra caldura.

Odata terminate adaposturile, facute in plin viscol, ne-am retras la Gentiana. Aici ne-am impartit in grupe si am facut cautare in avalansa; am folosit PIEPS, lopata si sonda gradata.

Eu am fost in echipa cu Aurel si cu Bogdan. Cum se face? Se pornesc PIEPS-urile avand grija sa se inchida telefoanele mobile, pentru a nu bruia semnalul. Cautarea cu sonda se face in spirala. Cand aparatul indica aprox 0.8 m incepem cautarea fina la nivelul solului, pe orizontala ( in cruce ).

– echipa mea a gasit victima in 14 min, timpul optim pentru gasire fiind  de aproximativ 15 minute( sansele de supravietuire sunt cam 80% ).

Dupa acest exercitiu ne-am retras la un ceai cald si ne-am asezat la discutii cu Mihai Constantenec, despre schiurile de tura.

Masa mare 🙂

Luni, 22 Februarie

Vremea a fost foarte frumoasa, cu un cer de un albastru deosebit si vizibilitate pe masura.

Am fost impartiti in doua echipe  si am facut tura pe schiuri, respectiv pe bocanci.

Se vad varfurile Bucura si Bucura 2..

Tura pe schiuri a constat in mers pana la Bordul Tomii si exersat miscarile specifice schiului de tura( deplasare si intoarcere); de aici am urcat pe valea Pietrele iar la un moment dat am parasit marcajul mergand catre dreapta, spre culmea Stanisoara.

Odata ajunsi in creasta am putut admira varfurile Retezat, Bucura si Saua Bucurei. O parte din noi s-a indreptat catre varful Stanisoara; am ajuns pe varf dupa aproximativ jumatate de ora de mers pe creasta, printre bolovani si jnepenis.

Dupa deja clasicele poze de pe varf am coborat la restul echipei si am hotarat sa ne intoarcem la Bordul Tomii. Coborarea s-a facut pe schiuri; aici am exersat intoarceri in deal( cu baterea platformei si Kick-turn ).

Ne-am intors la Gentiana pe la ora 17. Seara am facut cursul de prim ajutor si am reluat ceea ce invatasem despre BLS( BASIC LIFE SUPPORT). Radu Mircea ne-a povestit si despre hipotermie si degeraturi.

Seara s-a incheiat cu o discutie despre avalanse; instructor: Nusu.

Marti, 23 Februarie

Surprinzator..vremea a fost din nou excelenta! Lucru care se intampla destul de rar cand mergem noi in tura :).

Grupul a fost foarte mare. Am mers catre varful Peleaga( 2509 m ). Marcajul pe care l-am urmarit a fost banda albastra.

Pe drum, domnul Enache ne-a instruit cu privire la informatiile de care trebuie sa tinem seama atunci cand plecam in tura: starea vremii, starea zapezii din ultimele zile, posibilitatile de retragere din traseu etc.

Pe langa echipamentul de baza am avut la noi: coltari, piolet, bete de trekking, sonda, lopata, Pieps.

Era mai cald decat in zilele trecute; zapada era buna pentru ceea ce ne propusesem.

De la lacul Pietrele am mers in stanga( traseul nu mai este marcat) si ne-am indreptat catre creasta; am urmarit traseul cel mai ferit de avalanse. S-a mers pe langa jnepeni, stanci, evitandu-se valcelele si culoarele.

La un moment dat ne-am oprit ca sa ne punem coltarii deoarece zapada era destul de inghetata. Am avut tot timpulgrija sa lasam distanta mai mare intre noi astfel incat sa nu incarcam panta.

Dupa aproximativ 1 ora de urcus sustinut am ajuns in creasta si am intersectat marcajul banda rosie; ne-am orientat catre varful Peleaga. Pana pe varf am mai facut in jur de o ora.

Am trecut pe langa coltii Pelegii; in aceasta zona am vazut o cornisa foarte mare. Un punct de reper, in drum spre Peleaga, este traseul Muchia Mare- traseu de alpinism, cotat cu 5A.

De pe varf am coborat partial pe acelasi drum pe care am urcat; am mers pe cat posibil prin zone ferite de lumina soarelui, ca sa putem folosi si coltarii.

Coborarea de pe varf pana la Bordul Tomii a durat aproximativ 2 ore.

La Gentiana am ajuns la ora 16. Cealalta echipa, condusa de Nusu, care mersese la schi de tura a ajuns dupa ora 20.

Dupa masa de seara Radu Mircea ne-a explicat si prezentat modalitatile de bandajare ale unui ranit( bandajarea s-a facut din cap pana in picioare). Bandajul pus la cap se numeste capelina.

Miercuri, 24 Februarie

Dimineata am avut cursul despre alimentatie tinut de Radu Mircea iar apoi cursul despre GPS, cu Razvan Spiridonescu.

Ghizii mai ramaneau cateva zile in Retezat. Noi ne-am facut bagajele si am plecat spre poiana Carnic. Zapada se topise bine de tot asa ca prin padure ne-am luptat cu noroiul.

In drum spre Brasov am oprit in Sibiu ca sa cautam un restaurant. Eram satui de supa la plic, conserve si branza topita. Am avut parte de o masa copioasa. Din meniu spicuim: varza calita, carnati, cartofi prajiti, mici…Asa cum le sade bine oamenilor de munte, ce sa mai!

Retezatul mi-a lasat niste amintiri foarte placute. Am petrecut cateva zile foarte frumoase( chiar daca vremea nu a tinut tot timpul cu noi) in compania unor oameni deosebiti si de la care am avut ce invata :). De-abia astept sa revin acolo iarna!

 

La final 🙂

 




Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 21 other followers

August 2017
M T W T F S S
« Jun    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Vizitatori

  • 163,779 vizite

Mai umblu si pe aici

Pentru ca imi pasa

Hai-hui pe

Recomand espadrilele de catarat

Cumpar echipament de la

Galeria de pe Flickr

Free counters!